Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

Swarm (Donald Glover, Janine Nabers, 2023)

Swarm nu a fost prima mea alegere.

După zombie-horror-ul de luna trecută, am zis că e cazul pentru o recomandare mai light, tot o apocalipsă, dar cu un twist comic: Class of ’07. Premisa acolo e una foarte promițătoare: un potop inexplicabil mătură coasta australiană și singurele supraviețuitoare sunt absolventele unui liceu catolic de fete din Sidney, venite la reuniunea de 10 ani. Rezultatul e ceva la intersecția dintre Mean Girls, Lord of the Flies și Animal House, doar că fără pic de umor. Contrariant e că dacă pui poantele pe hârtie umorul ar trebui să funcționeze; similar, pe partea de dramă și traume din adolescență, actoria se ține bine, dar e imposibil să-ți pese prea mult de vreunul dintre aceste personaje. Undeva între umorul absurd și traseul neverosimil al personajelor, lipsește un efort de calibrare, ceva care să facă acest serial să se miște ca un întreg.

Căutând să înțeleg ce îmi scapă – Class of ’07 nu e un film prost, sau prost făcut, e pur și simplu o experiență cinefilă inutilă, dar clar realizată de niște oameni talentați – am găsit doar cronici laudative și aprecieri pozitive din partea publicului, unul dintre fani notând că e mai bun decât Swarm (motivul comparației fiind că ambele s-au lansat în aceeași zi pe Amazon Prime, altfel teme și viziuni total diferite). La momentul descoperirii acestei mici coincidențe începusem deja să mă uit la Swarm, un serial care vorbește fix despre fan culture. Mi-am dat seama cât de des am folosit acest cuvânt (fan) în cronicile de serial, și cât de puțin nuanțate sunt părerile despre seriale care inundă internetul (comparativ cu discuția despre cinema). Lumea serialelor se împarte în fani și haters – privind dinspre această experiență eșuată cu Class of ’07 (recomandarea pe martie care n-a fost să fie), Swarm capătă o relevanță sporită: căci ce sunt hater-ii în definitiv, dacă nu niște critici.

Iar în Swarm cei care critică o pățesc rău de tot.

„What’s your favourite artist?” e întrebarea capcană pe care Dre o adresează viitoarelor victime. În realitate, însă, majoritatea celor care răspund (greșit, evident) și-au pecetluit soarta în momentul în care au postat ceva negativ despre Ni’Jah, vedeta pop pe care eroina o idolatrizează. Eroina fiind aici o serial killer cu o preferință pentru obiectele contondente masive care generează mult splatter, o adicție pentru junk food (pungile cu resturi de chipsuri la locul crimei sunt un fel de semnătură a ei), sexualitate reprimată și o copilărie traumatizantă.

Ca să fie clar, Dre nu este o anti-eroină, victimele ei nu și-o merită (à la Dexter), și nici un personaj principal moralmente odios inspirat de vreun true crime (à la Dahmer). Iar traumele nu sunt nici explicația și nici scuza pentru ceea ce face. Nu e o victimă demnă de milă sau irecuperabilă a cărților care i-au fost date, trecutul ei are rolul de a rotunji povestea, de a puncta acumulările (psihologice) și coincidențele (comice), care în moduri nebănuite îi scot în cale o nouă victimă sau o nouă șansă de a se salva.

Dacă empatia e posibilă aici, și fără să curgă pe cărările bătătorite explicate mai sus, meritul principal e evident al actriței. Absolut uimitoare e Dominique Fishback, care reușește să joace atâtea ipostaze (și atât de) diferite ale lui Dre, dar cumva păstrează mereu un fir comun (periculos de invizibil câteodată) care ne asigură că nu ne confruntăm cu vreo manevră scenaristică leneșă din categoria multiple personalities. La fel ca vedeta fake de care personajul ei e obsedată, Fishback se reinventează constant.

Dacă pentru actrița principală Swarm ar putea foarte bine să fie un demo reel, conceptul general al serialului pare să fie de mix tape: fiecare episod iese în evidență în felul lui, există o coerență stilistică, dar și multă libertate creativă. Primul episod – care dă tonul, și unde multi-talentatul Donald Glover (cunoscut pentru Atlanta și persona lui muzicală, Childish Gambino) pare că s-a implicat cel mai mult – e și cel mai reușit. Realismul abraziv din acest început de serial (dacă ar fi scris la final că e regizat de Frații Safdie, nimeni n-ar fi fost surprins) ancorează ferm personajul în peisajul social și mediatic american, astfel că satira rezistă și rămâne relevantă pe măsură ce ne adâncim în acel afro-surrealism pe care Glover, printre alții, l-a adus în prim plan cu Atlanta.

Joaca din Swarm cu realitatea oferă o umbrelă generoasă pentru tot felul de demersuri și înflorituri creative care funcționează independent, dar complementar, și care oferă recompense estetice nebănuite: outfit-urile lui Dre, mereu impecabile (deși e mereu pe fugă și locuiește în mașini furate), pe care te gândești cu neliniște că le va păta curând de sânge; muzica reală, inventată pentru artista inexistentă Ni’jah; un întreg episod împachetat ca un documentar true crime, în care urmărim o detectivă investigând o serie de crime misterioase, atât de bine dozat încât să nu-ți dai seama dacă e pe bune, și Dre chiar are un corespondent real (în interiorul acestui episod, Glover se joacă pe sine, povestind cum următorul lui show va fi bazat pe o istorie true crime).

Intenționat sau nu, Swarm – un serial despre obsesia nesănătoasă pentru celebrități – pare să-și demonstreze teza chiar prin discursul critic/jurnalistic care îi cade în plasă: majoritatea cronicilor vor menționa chiar din titlu că inspirația pentru Ni’jah e Beyoncé și că fiica lui Obama a participat la scrierea unui episod. Într-un twist care pentru mine rămâne unul dintre vârfurile (meta)comice ale seriei, Dre ascultă șocată cum o colegă de muncă cât se poate de white de la clubul de striptease îi povestește că e de fapt black: „You’re black? / Yeah… my dad’s half”. Actrița care îi dă replica e Paris Jackson… fiica acelui Michael Jackson.

Genul ăsta de momente în care Swarm rumegă cu mult umor tot felul de sensibilități rasiale, de gen sau de clasă sunt și cele unde satira socială strălucește. Nu de puține ori, Dre avansează în isprăvile ei sângeroase cu ajutorul albilor „de bine”, progresiști, care îi iau apărarea împotriva celor aparent rasiști (o recepționeră care-i refuză intrarea la un club exclusivist, un polițist suspicios acuzat că hărțuiește o femeie de culoare) – iar modul în care fac acest lucru e evident unul clasist. Nicicând Dre nu apare mai sănătoasă la cap și în deplin control al convențiilor sociale (pe care altfel pare că nu le înțelege deloc) decât în interacțiunile cu personajele caucaziene, pliindu-se abil pe propriile lor prejudecăți despre ceilalți albi, la umbra aceluiași white saviour complex dar de modă nouă.

Serialul e disponibil pe Amazon Prime

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.