Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă… astăzi nu mai avem birouri, cinemaurile funcționează la capacitate redusă, iar conținutul pe platformele de streaming crește exponențial. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

Recomandările de luna aceasta au câteva puncte comune. Sunt seriale ajunse la al doilea sezon și, ca să parafrazăm un alt serial celebru, Seinfeld, sezonul doi e cel care face sau desface un produs destinat micului ecran. Fie că vorbim de formatul episodic, tipic pentru sitcomuri și oarecum depășit pentru orice alt gen în actuala epocă de aur a TV-ului; fie că vorbim de istorii care se continuă de la episod la episod și câteodată de la sezon la sezon; fie că vorbim de anthology series, care schimbă distribuția în întregime la fiecare sezon, dar păstrează atmosfera și conceptul… industria le va împinge pe toate (cele care reușesc să aibă un impact, bineînțeles) către un sezon 2. Moment în care ar trebui să devină clar dacă a fost un one-hit wonder, sau e ceva ce poate fi replicat.

Capcana pe care o întinde sezonul 2 e că setează întotdeauna așteptările foarte sus. Euphoria și The Righteous Gemstones nu mi-au captat atenția în 2019, așa că nu aveam nicio anticipație în afară de ce văzusem în trailere. După ce le-am văzut aproape în întregime – ambele sunt pe HBO, ultimul episod din fiecare va fi disponibil pe 28 februarie – am rămas cu senzația că dacă aș fi intrat cu așteptări acumulate din sezonul precedent, dacă aș fi știut în ce direcție bate fiecare, probabil le-aș fi apreciat mai mult. Asta pentru că Euphoria ține câțiva ași în mânecă până e prea târziu, în momentul în care te lovește cu drama i-ai pus deja o altă etichetă greu de dezlipit. Același lucru se întâmplă cu Gemstones, doar că în sens invers: în momentul în care te prinzi că ceea ce credeai că e o satiră cu foarte mult umor e doar foarte mult umor (câteodată inspirat, câteodată nu), e greu să scapi de senzația de efort nedus până la capăt.

EUPHORIA (Sam Levinson, 2022)

Primul lucru care are trebui spus despre Euphoria e că nu e un film cu adolescenți – violența, nuditatea, consumul de droguri (de multe ori toate trei la un loc) ar face aproape imposibil de navigat legislația actuală în materie de protecția minorilor/ lucrul cu actori minori.Cu siguranță nu e un film pentru adolescenți – dacă ar fi fost lansat în cinema, jumătate din publicul pe care pretinde că îl portretizează nu ar putea intra în sală. E, într-o măsură discutabilă, un film despre adolescenți, sau mai degrabă adolescență în sensul general, care pune sub lupă cele mai întunecate coșmaruri ale unui părinte.

Un liceu oarecare dintr-un fictiv orășel californian e pretextul pentru a imagina o realitate probabilă, chiar dacă nu foarte posibilă în acumularea ei melodramatică. Euphoria e practic Beverly Hills pe steroizi, tropii sunt cei arhicunoscuți, la fel și liniile de conflict: părinți vs. copii, băieți vs. fete, bullying, substanțe interzise etc.

Personajul principal e Rue (Zendaya), dependentă de droguri și orfană de tată; ea revine la liceu după o dezintoxicare și cumva reușește să-i păcălească pe toți că e pe drumul cel bun. Rue e de asemenea naratorul/comentatorul care introduce celelalte personaje și le analizează comportamentul, motivațiile, delirurile și fanteziile cu ochii deschiși. Euphoria e, în sensul cel mai bun, o înșiruire de povestiri în ramă, viniete, flashback-uri și exerciții de stil, fără însă să piardă din vedere coeziunea narativă.

Cu o astfel de povestire debutează sezonul 2, un omagiu la granița dintre Scorsese și Tarantino, filmat pe peliculă, care ne prezintă anii formativi ai lui Fezco, prieten cu Rue și dealer de droguri. Elev bun la matematică, Fezco își folosește talentele cât se poate de productiv, cântărind dozele de cocaină sub privirea protectoare a bunicii materne. Când unul dintre clienții bunicii îi lasă un bebeluș drept garanție pentru o afacere care nu se materializează, Fezco se alege cu un frățior. Câțiva ani mai târziu, Rue se nimerește cu cei doi frați la o întâlnire de afaceri. Mafioții sunt acum rednecks tatuați, nu italieni în costume lucioase, iar marfa la modă sunt opioidele sintetice. Strict narativ, datele sunt identice, pericolul e cât se poate de real, la fel ca în flashback. Senzația livrată spectatorului este însă total diferită. Cu câteva ajustări fine de cromatică, soundtrack și scenografie, atmosfera virează spre ceva mult mai sinistru, în zona lui David Lynch.

Parcursul lui Rue face o buclă și revine la locul întâlnirii de-abia jumătate de sezon mai târziu, cu o propunere de a intra în afaceri care se va întoarce evident împotriva ei. Și atunci de ce tot acest efort? Ar fi un comentariu la îndemână să zici că Euphoria e pur și simplu un exercițiu de stil (style over substance), un demo reel al regizorului-scenarist Sam Levinson, și nu ar fi greșit. Când însă reușești să faci lucrul ăsta constant, să amesteci genurile cinematografice atât de fluid fără să pierzi din vedere personajele, atunci stilul și integrarea referințelor de tot felul devin substanța.

Atunci când nu e loc de flashback, micro-povestirea e înrămată de un delir indus de drog în care amintirile traumatice se amestecă cu revelația într-un soi de musical. Pentru alte personaje e vorba de fantezii cu ochii deschiși: una dintre prietenele lui Rue, singura într-o relație netoxică, își imaginează cum prietenul ei anost e eviscerat de Khal Drogo. Pentru sportivul fustangiu ajuns în comă la spital, fantezia e cu ochii închiși: una de fericire domestică, dar cu cea mai bună prietenă a iubitei lui. O altă adolescentă pune la cale o piesă de teatru care să devoaleze hamletian toate secretele și trădările din jurul ei. În fine, sunt apoi momentele în care Euphoria renunță chiar și să mai înrămeze povestirile, și personajul-narator se adresează direct privitorului, sfătuindu-l cum să mimeze sobrietatea în timp ce comentează situația politică din SUA (în sezonul 1, al patrulea perete este anulat pentru a discuta o nișă neglijată a artei fotografice: the dick pic).

Euphoria nimerește ținta tocmai pentru că pare să facă toate lucrurile astea în mod gratuit; nu se străduie să aducă vreun omagiu și nu e captiv unui singur gen/ mod de a face cinema. Iar când se lansează într-o încercare nu e loc de pastișă, nostalgie sau condescendență pentru o modă culturală depășită. Problema cu Euphoria – cel puțin pentru cineva care nu a văzut primul sezon – e că în toată această desfășurare de forțe nu prea reușești să te atașezi de personaje. Atunci când Rue atinge în sfârșit nivelul cel mai de jos și artificiile cinematice și rezolvările comice se opresc e prea târziu pentru a integra drama autentică.

Serialul e disponibil pe Hbo Go.

The Righteous Gemstones (Danny McBride, 2022)

„Nu te costă nimic să vii la biserică… dar dacă vrei să stai în locurile bune”

The Righteous Gemstones are în centru o familie de televangheliști care prosperă sub conducerea pastorului Eli Gemstone, interpretat de John Goodman. Goodman e unul dintre motivele principale care mi-au stârnit interesul pentru acest serial. E și motivul pentru care de fiecare dată când vreau să zic Gemstones îmi tot iese Flintstones, în care Goodman juca de asemenea rolul principal. Există totuși o asemănare mai adâncă: umorul derivă aproape exclusiv din imaginarea unei lumi aproape identice cu cea în care trăim, dar văzută printr-un filtru particular. În Gemstones acest filtru e religia, un soi aparte de creștinism cum numai în America putea să se întâmple, care îmbină prosperitatea cu iz de schemă piramidală, dogmatismul și arta performativă. 

Ca și Euphoria – de care îl apropie surprinzător de multe lucruri – și Gemstones se deschide tot cu un flashback. Tânărul Eli încearcă să scape din sărăcie, și de sub tutela strict-religioasă a unui părinte autoritar, prin participarea la spectacole de wrestling. Banii adevărați însă vin din activități ilegale; viitorul pastor devine un expert al intimidării și degetelor rupte sub îndrumarea unui mafiot local din Memphis.

Zeci de ani mai târziu, Eli și-a clădit un imperiu de la zero folosindu-și calitățile de performer exersate în ring: parcuri de distracție cu tematică religioasă, o mega biserică-stadion și o platformă de streaming cu milioane de abonați, toate din donații anonime de la enoriași. Sunt bani scutiți de impozit – dar de la Dumnezeu ar spune el, spălare de bani ar spune jurnalistul de investigație (și ateu pe deasupra) care îi dă târcoale. Pe lângă asta, un vechi prieten din Memphis se nimerește în oraș, dornic să rememoreze zilele de altă dată.

Familia Gemstone trebuie să strângă rândurile, doar că urmașii lui Eli sunt fără excepție niște netoți infantili. Atunci când nu se insultă și sabotează reciproc, copiii lui Eli se lansează în tot felul de jocuri de putere corporatiste și afaceri religioase. De la Zions Landing, o stațiune exclusivistă pentru familiile creștine în Florida, la God Squad, o unitate de elită compusă din culturiști care practică abstinența și se hrănesc doar cu smoothie-uri, toate încercările de independență financiară ale fiilor risipitori sunt sortite eșecului.

Pe structura clasică a duo-urilor de vodevil, Eli e tipul serios care reflectă toată bufoneria din jurul lui. Interpretarea lui John Goodman e și motivul pentru care am crezut – neștiind mare lucru despre primul sezon – că am în față o satiră și nu o comedie în toată regula (cum ar fi de așteptat de la orice producție scrisă și regizată de Danny McBride). De aici o ușoară dezamăgire și nedumerire, când stilul ireverențios al lui McBride – cu un ambitus impresionant de la referințe la cultura pop inteligent lucrate, la glume pe bază de jeturi de vomă de o stupiditate asumată – a început să prindă viteză, eliminând orice șansă ca intriga să se rezolve altfel decât prin cele mai ridicole deus ex machina.

Și totuși satira e prezentă, prin simpla reprezentare a fenomenului și închiderea personajelor într-un cerc de idioțenie comică înecată în bani și opulență. Să mergi mai departe de atât ar fi fost cvasi-imposibil. O dată pentru că în cazul ăsta realitatea chiar bate filmul. În al doilea rând, era necesară o minimă simpatie pentru clanul Gemstone. Cu toate păcatele lor, trebuiau totuși să rămână personajele pozitive în propria poveste; o poveste care se ține departe de orice problematizare serioasă a formelor extreme ale teologiei prosperității. Dacă Gemstones s-ar fi apropiat mai mult de venalitatea personajelor reale din show-biz-ul televanghelic, atunci nu ar mai fi fost loc de sezonul 3. Hollywood, wrestling sau streaming pe teme religioase: the show must go on.

Serialul e disponibil pe Hbo Go.

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.