Watercooler shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă… astăzi nu mai avem birouri, cinemaurile funcționează la capacitate redusă, iar conținutul pe platformele de streaming crește exponențial. Watercooler wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

Cu puțin timp înainte de publicarea acestui text, Juneteenth a fost proclamată oficial sărbătoare federală în SUA. Juneteenth e o celebrare a culturii afro-americane care marchează eliberarea ultimilor sclavi pe 19 iunie 1865. Recomandările de luna aceasta abordează experiența sclaviei și tensiunile rasiale din America, dar o fac din perspective și cu mijloace cum nu se poate mai diferite. The Underground Railroad e o ficțiune realist-magică despre lungul drum spre libertate, în timp ce Exterminate All the Brutes e un documentar-eseu care construiește academic, dezbate polemic și livrează poetic o teză care leagă ideologia supremației albe de istoria genocidului. Ce le unește nu e doar faptul că sunt realizate de cineaști recent premiați cu Oscar (Barry Jenkins, respectiv Raoul Peck), dar și ambiția de a lucra la scară monumentală: The Underground Railroad e o epopee, Exterminate All the Brutes e un manual de istorie cu anexe de filozofie politică, antropologie, semiotică, tehnică militară și critică de film.

The Underground Railroad (Barry Jenkins, 2021)

Un rollercoaster emoțional, iată un clișeu al criticii/marketingului de film care nu va dispărea niciodată. Se potrivește mănușă însă cu ceea ce a făcut Barry Jenkins din romanul lui Colson Whitehead (câștigător al Pulitzer Prize for Fiction în 2016). De parcă cartea nu era destul de sfâșietoare (drumul de la sclavie la libertate, presărat cu cadavrele rudelor, prietenilor, iubiților), Jenkins adaugă de la el câteva halte în plus în acest periplu feroviar-platonic (underground railroad e aici la propriu o cale ferată subterană) prin geografia și istoria rasială a Americii. Nu cred că a existat vreodată vreun personaj de film care să merite mai mult izbăvirea decât Cora Randall, iar Barry Jenkins te convinge de asta chiar înainte să ajungi la jumătatea drumului dintre Georgia și Tennessee.

„Cine a construit toate astea? / Cine construiește orice în țara asta?” E un schimb de replici între unul dintre sclavii care evadează alături de Cora și impiegatul (aboliționist și alb) care îi ajută. E punctul de contact între realitatea istorică și realismul magic al lui Whitehead, macazul verbal finisat milimetric care taie prin secole de suferință și muncă silnică, și convertește efortul fizic monumental al unei rase subjugate într-un „ce-ar fi dacă” revelator. Ce-ar fi dacă toată sudoarea africanilor, deveniți apoi afro-americani, n-ar fi fost vărsată pe plantații, ci în galeria unui imens tunel feroviar subteran, care traversează America de la Sud la Nord (cel puțin până la nord de Sudul ăla)? The Underground Railroad – rețeaua clandestină de case conspirative (gări) și călăuze (conductori, șefi de stație) – chiar a existat în realitate, dar evident nu putea fi vorba nici măcar de railroad, cu atât mai puțin de underground.

Cora (excelentă Thuso Mbedu) e una dintre zecile de mii de persoane de culoare care au folosit rețeaua subterană în încercarea de a evada într-o lume infinit mai primitoare, chiar dacă în continuare segregată (într-o epocă în care însăși conceptul de segregare era inexistent pentru că lucrurile nu puteau fi închipuite altfel). Drumul ei de la lumină la lumină, trece prin bezna tunelului de tren: de la arșița de pe plantațiile Georgiei, la felinarele progresiste ale Carolinei de Sud, la soarele frigid și puritan al Carolinei de Nord, la crepusculul promițător al unei Californii care încă nu e stat. De fiecare dată când Cora scoate capul la lumină, căutând un acasă unde să poată planta semințele de okra moștenite de la mama ei, e tot soare cu dinți.

Carolina de Sud e progresistă, dar în sensul eugenic: nigger a fost înlocuit cu negro, repulsia față de un animal domestic înlocuită de interesul „științific” față de o specie înrudită, dar nu chiar om: populația de culoare e sterilizată și folosită drept cobai. E un episod real, chiar dacă anacronic – și tocmai asta îl face cu mult mai real, faptul că s-a întâmplat la mai mult de un secol distanță. Carolina de Nord a abolit sclavia, dar a abolit și culoarea neagră a pielii – rasismul științific a fost înlocuit cu rasismul dogmatic religios al Americii puritane, iar funcția economică a sclavului de culoare a fost preluată de servitorul irlandez (catolic, dar măcar alb). Nemaifiind constrânși de contabilitate (investiție și profit, împerecherea celor mai capabile exemplare), puritanii nu se încurcă în pedepse corporale, ci trec direct la genocid. Pentru context, trebuie spus că foarte mulți dintre aboliționiști s-au implicat în rețeaua subterană din convingeri religioase. Pentru un context și mai larg, până în ziua de azi aproape 90% din congregațiile americane sunt exclusiv albe sau negre.

În Indiana, în inima Mid-West-ului roditor, oamenii de culoare au reușit să-și creeze un paradis doar al lor, invidiat chiar și de comunitatea albă. Eșecul vine acum și din interior, din ruptura care se naște între cei care vor să se integreze, să caute bunăvoința omului alb și să nu primească în comunitate decât pe cei care s-au eliberat în mod legal, și cei care vor să-și trăiască visul în segregare, adăpostind fugari din Sud. Din nou, filmul se joacă cu reperele istorice și pune magistral în (și pe) scenă o confruntare de idei care s-a întâmplat un secol mai târziu între MLK și Malcolm X. Izgonirea din paradis vine până la urmă din hybrisul de a-i fi arătat albului că nu ai nevoie de el, ba chiar că poți să te descurci mai bine decât el, o altă trimitere la un alt loc și alt timp.

Ajunși în acest punct, al diferitelor curente din interiorul comunității vis-a-vis de raportarea la foștii asupritori, merită introdus în scenă vânătorul de sclavi Ridgeway (Joel Edgerton). Asta pentru că e invenția exclusivă a lui Barry Jenkins, o reflecție a generozității cu care își înconjoară toate personajele. În carte, ca și în film, Ridgeway e un soi de Ahab obsedat de o singură pradă, pe care o urmărește pe un continent întreg. Fără să fie explicit rasist (pentru standardele de atunci), Ridgeway-ul pe care îl imaginează Jenkins devine un al doilea personaj principal. Pe cât e de real în toată drama și sfâșierea lui interioară (un vânător de sclavi cu un tată aboliționist), pe atât e de puternic ca simbol al disonanței cognitive a Americii albe. Pe cât de mult îți dorești să scape Cora, pe atât îți dorești ca Ridgeway să devină până la urmă unul dintre băieții buni. Ridgeway și toată povestea lui sunt o lungă oprire neanunțată de romanul lui Whitehead, și o dovadă a iscusinței regizorale a lui Barry Jenkins.

Serialul e disponibil pe Amazon Prime Video

Exterminate All the Brutes (Raoul Peck, 2021)

Dacă cel mai recent documentar al lui Raoul Peck ar fi o carte, ar fi acea „cărămidă” cu coperți groase care respiră respectabilitate și rigoare, pe care o pui la început de raft. O lucrare monumentală – ca realizare dar și ca ambiție personală – din care izvorăște și în care se revarsă orice încercare ulterioară de a cerceta subiectul pe care îl acoperă raftul respectiv: rasism. O spune chiar Peck în declarația regizorală: „După ce am făcut «I Am Not Your Negro» (…) în ciuda succesului său, am aflat că existau teritorii vaste de rezistență, în care plutea o încăpățânare inocentă și ignoranță pură. Trebuia să abordez imaginea de ansamblu. Trebuia să găsesc temelia care a dus la toate acestea și să o deconstruiesc de la zero.”

Exterminate All the Brutes nu e o carte, dar – la fel ca I Am Not Your Negro, care pleacă de la manuscrisul neterminat al lui James Baldwin – se bazează pe literatură, și transformă lectura ei într-o experiență cinematografică. Dacă în precedentul film, vocea naratorului era Samuel L. Jackson, aici Raoul Peck preia el însuși această sarcină. Asta și pentru că filmul se construiește pe relația biografică cu autorii „adaptați” care i-au modelat viziunea despre lume: „De ce am ales să mă includ în povestea asta? Pentru că sunt un imigrant dintr-o țară de rahat, neutralitatea nu este o opțiune.”

De data asta sunt trei surse literare, topite împreună într-un filtru, extrem de convingător în ciuda omisiunilor, de citire a istoriei (și a istoriei ideilor): „istoria umanității poate fi rezumată în 3 cuvinte: civilizație, colonizare, exterminare.” Cele trei volume – scrise de Sven Lindqvist, Roxanne Dunbar-Ortiz și Michel-Rolph Trouillot – acoperă fiecare câte un continent sau două (la propriu sau la figurat) însângerate de ideologia supremației rasei albe. De la împărțirea și jupuirea Africii, la cucerirea Vestului Sălbatic, la traficul transatlantic de sclavi, la rasismul sistemic îmbibat în visul american, la Holocaust.

Pe urmele conaționalului său, antropologul haitian Trouillot, Peck pune în discuție exemplul Revoluției Haitiene, singura revoltă a sclavilor încununată de succes, care a dus la apariția unui stat independent și democratic la doar câțiva ani după revoluțiile Americană și Franceză. Marginalizarea exemplului haitian era inevitabilă, pentru că recunoașterea unui stat democratic negru în care sclavia fusese abolită ar fi anihilat orice pretenție de respectabilitate ale celorlalte două nestemate ale Iluminismului. Miza lui Peck nu sunt atât faptele (în general cunoscute) cât conexiunile dintre ele și modul în care anumite evenimente care contrazic narațiunea dominantă sunt împinse la marginea istoriei de unde nu pot influența istoria ideilor, care la rândul ei se revarsă în realitatea istorică și o modelează. Sau invers, modul în care realitatea e curățată de orice asperități de ordin moral printr-o filozofie care conciliază interesul economic cu genocidul. Istoria e plină de astfel de eufemisme însoțite mai mereu de momente fetiș imposibil de dislocat din imaginarul colectiv: „descoperirea” Americii și momentul în care Columb pune piciorul pe un „nou” continent, de exemplu.

Exterminate All the Brutes își împrumută titlul de la cartea lui Sven Lindqvist (1), care l-a rândul lui îl împrumută din Heart of Darkness al lui Joseph Conrad – e o replică rostită de odiosul Mr. Kurtz (2) – un personaj și o narațiune pe care le cunoaștem astăzi mai degrabă din adaptarea lui Francis Ford Coppola (3), din care Peck citează copios, așa cum o face și din celelalte două surse (4). Ordinea cronologică a celor 4 artefacte culturale pe care le-am adus în discuție – (2), (3), (1), (4) – e un bun exemplu pentru modul în care Peck deconstruiește istoria și miturile ei, cercetându-i sursele. Nuvela lui Conrad e despre atrocitățile comise în Congoul belgian, adaptarea lui Coppola are în centru Războiul din Vietnam, capodopera de non-ficțiune a lui Lindqvist trasează o filieră clară între amprenta teribilă a colonialismului în Africa neagră și climatul mental care va face posibilă apariția genocidului în inima Europei albe: superioritate rasială, evoluționism, ideea (de neconceput până la epoca lui Darwin) că anumite specii pot dispărea în totalitate și, mai important, că această dispariție e un rezultat firesc al progresului.

Acest manual de istorie – și de deconstrucție a narațiunilor pe care le-am acceptat ca istorie – „cărămida” pe care o Raoul Peck o scrie și o ornamentează baroc cu toate tehnicile aflate la îndemâna cinemaului (voice-over, animație, found footage, arhivă personală, citate vizuale și literare, viniete ficționale cu asupritorul alb jucat mereu de Josh Hartnett) nu e o lectură deloc ușoară. Exterminate All the Brutes atârnă greu, și nu doar din pricina materialului abordat – oricâte imagini de arhivă cu victime ale masacrelor stivuite în gropi comune am vedea, efectul e mereu același, iar Peck se vede că a depus o muncă monumentală căutând prin arhive după noi surse vizuale. Greutatea ține mai degrabă de efortul intelectual pe care ți-l cere filmul lui Peck. Să condensezi într-o miniserie de sub 4 ore peste 5 secole de relații rasiale și produsele lor culturale, filozofice și (pseudo)științifice e o muncă titanică, iar efortul din partea privitorului trebuie să fie pe măsură.

Ceea ce îngreunează recepția e și modul dislocat cronologic și idiosincratic în care Peck alege să spună această istorie extrem de densă. În timp ce tu încă încerci să procesezi un citat academic din nu-știu-care gânditor european, Peck deja a trecut la superioritatea arogantă a unor bărbați albi jucați de Tom Cruise (Magnolia) și Leonardo DiCaprio (Wolf of Wall Street), și mai departe la dezmembrarea nefericită a personajelor de culoare în blockbustere ca Jurassic Park și King Kong. În toată această avalanșă informațională, pe care regizorul-narator o mitraliază fără repaus, vocea hipnotică a lui Peck e cea care te trage de urechi și îți monopolizează atenția – într-o engleză perfectă, dar accentuată exotic, aproape la același nivel de persuasiune cu cea a lui Werner Herzog (bineînțeles, există aici și un citat din Aguirre, the Wrath of God). Această voce e și cel mai bun indiciu că scopul lui Peck cu acest film e dublu (triplu, dacă punem la socoteală numeroasele incursiuni autobiografice): e un curs academic, dar e și poezie. Peck schimbă mereu ritmul și rima, revine periodic la teme deja acoperite și încearcă noi și noi figuri de stil – ca în orice poezie, nu tot ce înțelegi poate fi și tradus (într-o cronică, de exemplu), și nu totul trebuie/poate fi și înțeles.

Serialul e disponibil pe HBO Go.

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.