Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

Recomandările de luna aceasta sunt, fără intenție, într-o competiție directă: două istorii de violență domestică re-povestite în moduri foarte diferite. Fără intenție, dar nu întâmplător, pentru că e vorba de două seriale care intră sub umbrela mai largă a true crime, un gen a cărui popularitate a explodat în ultimii ani. Atunci când nu se încadrează pe orbita producțiilor cu supereroi, multe dintre titlurile lansate în ultima vreme de platformele de streaming cad în această categorie a true crime. Atât de mare e cererea de conținut în zona asta, încât aceleași „fapte reale” să ajungă subiect pentru mai multe seriale distribuite pe platforme concurente. Un caz aparte e The Staircase de la HBO, care se bazează în egală măsură pe o moarte suspectă și un proces foarte mediatizat, dar și pe un documentar turnat în timpul procesului. Documentarul poate fi văzut, unde altundeva, pe Netflix, cei care practic au re-inventat genul (de la Netflix and chill am ajuns la true crime, glass of wine, bed by nine). Apetitul pentru genul ăsta de subiecte explică și o apariție rară ca 42 días en la oscuridad, prima producție originală Netflix turnată în Chile. De ce rară? Pentru că merge în contra curentului și refuză spectatorului plăcerile obișnuite asociate genului, de la detalii șocante și reconstituiri macabre la satisfacția de a vedea făptuitorul prins (sau măcar de a ști cu relativă certitudine cine e acesta).

42 días en la oscuridad / 42 Days of Darkness (Gaspar Antillo, Claudia Huaiquimilla, 2022)

Unul dintre lucrurile bune pe care le face Netflix în cursa lui spre dominație globală este că se ține de această expansiune și la nivel de conținut. Nicio altă platformă nu investește atât de mult într-un conținut atât de divers (lingvistic vorbind), și nicio altă platformă nu eșuează atât de mult cu aceste producții internaționale (artistic vorbind). Din când în când însă, planetele se aliniază, cum e cazul și acestei prime incursiuni în cinemaul chilean.

Ca mai toate producțiile true crime – mai puțin cele, rare, în care serialul în sine lansează investigația – și aceasta debutează cu descoperirea unei victime: Veronica Montes e găsită fără suflare, și fără urme vizibile de violență, într-o cămăruță întunecată din mansarda propriei case. Până în acel moment Veronica era dispărută fără urmă (presupus răpită) de 42 de zile. Titlul trimite către această absență și o posibilitate care ridică oroarea la cote insuportabile: e posibil ca pentru o parte dintre aceste 42 de zile, Veronica să fi fost în viață.

Veronica nu e numele real al victimei, dar povestea e cât se poate de adevărată și s-a întâmplat în 2010, într-o comunitate izolată și înstărită, într-o regiune din Chile supranumită „Elveția Americii de Sud”. Ca și în cazul The Staircase, celebritatea acestui caz se datorează sindromului femeii albe dispărute: o persoană dispărută sau victimă a unei infracțiuni violente va avea parte de expunere mediatică mai mare dacă intră în această categorie. Tocmai această expunere îl atrage la caz și pe Víctor Pizarro, un avocat aflat cândva pe cai mari, ajuns să reprezinte infractori mărunți după niște manevre la limita legii niciodată elucidate. Fumător înrăit, datornic la toată lumea, divorțat și cu un fiu adolescent pe care îl neglijează, Pizarro e clișeul justițiarului căruia nimeni nu-i dă nicio șansă. Împins în egală măsură de obsesia de a rezolva acest caz și de speranța că în felul ăsta își va recăpăta statusul și vechea slujbă, Pizarro convinge jumătate din familia victimei (mama și surorile ei) că poliția e incompetentă și că șansa cea mai bună e să îl angajeze pe el și să se constituie parte în anchetă. Această investigație paralelă va crea o ruptură cu cealaltă jumătate a familiei – soțul și două fete minore – pe măsură ce se instalează convingerea că soțul e vinovat.

Pizarro și echipa lui improbabilă de colaboratori sunt mai mult ca sigur influența Netflix (poate indirect, prin necesitățile genului abordat) și nu au existat sub forma asta în realitate. Dar prezența lor ajută la ordonarea unor borne reale în investigația lamentabilă a poliției și la conturarea de teorii legate de posibila implicare a soțului. Dimensiunea aceasta de thriller polițist e bine lucrată, după clișeu, dar e în egală măsură subversivă, pe măsura cazului real. Pistele urmărite de Pizarro nu duc nicăieri, dar nici nu sunt dezamorsate în întregime, iar investigația avansează prin deus ex machina: la ani de zile de la crimă, avocatul e oprit pe stradă de o mai veche clientă care îi pune pe tavă asasinul plătit. O rezolvare stupidă… doar că așa au stat lucrurile în realitate.

Dincolo de ambiguitățile cazului real, pe care serialul le reflectă fidel, e vorba aici în egală măsură de o alegere estetică a realizatorilor. True crime oferă iluzia (ne)vinovățiilor fără echivoc, a motivațiilor clare și credința că adevărul iese mereu la iveală susținut de probe și de intuiția anchetatorilor. 42 Days of Darkness arată cum dovezile sunt circumstanțiale, martorii refuză să coopereze, confesiunile criminale sunt înlocuite de alte confesiuni, iar sistemul judiciar e orientat spre rezultat, nu pe descoperirea adevărului întreg. Indicat de asasin ca autorul moral, soțul ajunge să stea mai mult de 2 ani în arest pe durata procesului, doar pentru a fi eliberat din lipsă de probe.

Mai important însă, această dimensiune de thriller polițist servește ca pretext și ancoră narativă pentru o explorare lirică a efectelor pe care o asemenea întâmplare le are asupra victimelor secundare, a familiei. Dacă adevărul din crimele adevărate rămâne de multe ori ascuns, dezastrul lăsat în urmă, trauma și eventual vindecarea, sunt adevăruri care pot fi reprezentate. Avocatul-detectiv e protagonistul dramaturgic, pune lucrurile în mișcare și le organizează într-o narațiune judiciară coerentă (chiar dacă iluzorie) care poate fi asimilată rațional (true crime); Cecilia și Kari, sora și fiica victimei, sunt protagonistele reflexive, iar Veronica (ingenios reprezentată prin flashback-uri și filmări din arhiva familiei) e și ea o protagonistă, pasivă și cu secrete de nepătruns, dar a cărei memorie trebuie păstrată vie.

42 Days of Darkness reinventează practic genul și mută atenția dinspre cauză spre efect, dinspre agresiune spre victimă/ supraviețuitori, dinspre proza juridică pragmatică înspre poezia melancolică a rănilor deschise. Șocul inițial, speranța (când încă e un caz de răpire), remușcările adolescentei și suspiciunile mătușii, oroarea descoperirii, intruziunea nimicitoare a mass-media, revolta față de verdictul inițial (sinucidere), ruptura în sânul familiei și imposibilitatea reconcilierii a două ipostaze care se anulează reciproc (tată iubitor/ soț ucigaș)… undele seismice care vin după un asemenea cutremur reverberează, mutilează și modelează cel mai puternic la epicentru. Baza pentru o asemenea reinventare o reprezintă desigur interpretările actrițelor principale, dar și un montaj de excepție care îmbină fără cusur texturile spațio-temporale într-o singură realitate compozită: prezent, amintire, flashback, materialele de arhivă. Aceste personaje, vii și dispărute, se mișcă în același spațiu afectiv-geografic, căutând răspunsuri, căutându-se pe sine, căutându-i pe ceilalți. Tristețea și speranța cresc din și se topesc în acest paradis ploios din sudul Chile. 42 Days of Darkness e o elegie true crime.

Serialul e disponibil pe Netflix.

The Staircase (Antonio Campos, 2022)

La polul opus față de delicatețea vizuală cu care 42 Days of Darkness își învăluie victima, The Staircase debutează cu o imersiune brutală la locul crimei, meticulos reconstituită din arhive: Kathleen Peterson (Toni Collette) zace într-o baltă de sânge pe ultimele trepte ale locuinței sale. Soțul, Michael Peterson (Colin Firth), cel care a sunat la ambulanță, spune că era încă vie în momentul în care a găsit-o, și că probabil a alunecat pe scări după ce băuseră niște vin. La polul opus față de bâjbâiala inocentă dar empatică a poliției din Chile, reacția autorităților din SUA e rece și suspicioasă din start.

Suspiciunea e reciprocă: Michael Peterson, romancier și fost candidat la primărie, i-a criticat mereu în rubrica sa din ziarul local pentru faptul că se ocupă mai mult de găinării decât de infracțiunile violente care afectează comunitatea – e momentul acum pentru răzbunare. Judecat la rece, procesul s-a bazat pe două lucruri: o cantitate impresionantă de sânge și descoperirea de materiale pornografice gay în calculatorul lui Peterson. Cele două narațiuni s-au conturat instant: Kathleen descoperise secretul soțului, a amenințat cu despărțirea, s-au certat și Michael a omorât-o într-un acces de furie vs. relația lor era una iubitoare și inclusivă, Michael era bisexual și Kathleen nu avea nicio problemă cu asta.

True crime în sensul strict reprezintă o operă de non-ficțiune – cu o istorie lungă care începe probabil în rubrica de fapte diverse, trece prin opera lui Truman Capote și înflorește în epoca podcast-urilor și a streaming-ului. Non-ficțiune ține aici însă mai mult de format și de modul de reprezentare (talking heads, voice over, re-enactment, docudrama) și nu de vreo certitudine a adevărului sau obiectivității. Punctul de stație al camerei, selecția informației și ordonarea ei pot construi versiuni diferite asupra acelorași fapte: vinovat sau nevinovat. De cealaltă parte, cinemaul de ficțiune a patentat un mod aparte de a dramatiza evenimente și persoane reale, iar acel „inspirat de fapte reale” sau alegerea de a schimba numele personajelor sunt tehnicalități juridice care să te scoată dintr-un eventual proces. În măsura în care publicul poate face o conexiune cu situația reală, ne aflăm în zona true crime.The Staircase își asumă în totalitate apartenența la acest gen, numele personajelor sunt numele persoanelor reale implicate, hrănindu-se nu doar din celebritatea cazului (istoria începe practic în 2001), dar și din celebritatea documentarului francez The Staircase (lansat inițial în 2004 într-un format serial de 8 episoade, cu noi episoade adăugate în 2013 și 2018, pe măsură ce apar noi informații care vor deturna veridictul inițial).

Serialul de ficțiune al lui Antonio Campos pare să împrumute câte ceva din formele unei tragedii shakespeariene, miniaturizată la scara unei familii. Există o scenă în primul episod care ilustrează perfect această abordare. Adunați la cină pentru a sărbători admiterea mezinei la facultate, părinții și copiii își pasează o cupă de metal plină cu vin, închinând toast-uri pentru fiecare membru al familiei, într-o atmosferă care trădează tot felul de tensiuni ascunse. Ocazie cu care aflăm că ca familia e formată din mai multe familii: Petersonii (Michael și cei doi fii ai lui din prima căsătorie, unul ratat, altul împlinit), cele două surori Ratliff (adoptate de Michael, după ce mama lor murise… căzând și ea de pe scări) și Caitlin Atwood, fiica biologică a lui Kathleen dintr-o altă căsătorie.

Aceste distincții sunt importante pentru că pe baza lor se vor trasa ulterior fracturi iremediabile. Copiii biologici ai lui Michael îi vor susține nevinovăția și îl vor crede nevinovat, cele două fete adoptate îl vor susține, dar mereu cu o umbră de îndoială, iar fiica lui Kathleen se va alia cu familia ei biologică, auto-exilându-se. Pe măsură ce lucrurile se precipită, această mini-curte va primi noi oaspeți: fratele lui Michael, fosta nevastă, un vecin pensionar dornic să ajute, avocatul și, într-un final, Jean-Xavier – documentaristul francez interesat de rotițele sistemului de justiție american.

Kathleen pe de altă parte, și-a asumat numele soțului, dar devine clar foarte repede că ea administrează și susține financiar această mini-monarhie, în care împăratul e gol. „Mulțumesc că m-ai susținut întotdeauna” – ridică cupa fiul cel mare – „îți doresc să ai succes în politică, așa cum ai avut ca scriitor.”; e ceva fals în realitatea pe care o presumă această urare, un fals pe care spectatorul atent îl va descifra ulterior, pe măsură ce detaliile se adună (excelentă regia lui Campos și interpretarea lui Colin Firth, în devoalarea subtilă a unui personaj care este în esență un ratat, dar reușește să proiecteze această imagine a succesului și autorității). Protagonistul nu este un om lipsit de talent (nu aflăm niciodată nimic despre romanele sale), are șarm și se descurcă excelent în situații sociale, și nici nu pare foarte măcinat de existența de bărbat întreținut, iar relația cu Kathleen nu e nici pe de parte una castratoare.

Sub aceste aparențe shakespeariene, traiectul personajului principal funcționează însă după reguli dramaturgice de alt tip, ale tragediei antice. Esența tragediei grecești (catharsis) nu e chiar așa departe, în anumite cazuri, de esența true crime: ceea ce cutremură, ceea ce atrage la aceste procese celebre este căderea, diferența de status între momentul de vârf (definiția succesului variază desigur) și dezastrul total care îi urmează. Ca în orice tragedie greacă, decăderea vine pe urmele aroganței și excesului: Peterson a îndrăznit prea mult când de fapt avea deja aproape totul (și obținuse toate acestea fără vreun efort considerabil). Inocent sau nu, Peterson nu ar fi fost condamnat dacă poliția nu ar fi descoperit aventurile extramaritale, care au alimentat teoria adulterului ca declanșator al conflictului. Evident, hybris-ul aici nu e orientarea sexuală, ci aroganța de a crede că ești intangibil: valoarea ta pentru comunitate și familie este atât de mare încât îți este permis orice.

Pentru această viziune regizorală descrisă mai sus, și pentru interpretările actoricești, The Staircase merită toată atenția de care se bucură. Din păcate, la fel ca personajul său central, serialul vrea să fie mai multe lucruri în același timp, iar ceea ce am lăudat mai sus riscă să fie înecat într-o sumă de excese (verdictul e în așteptare, HBO a lansat până acum doar 5 episoade din 8). De la surplusul de melodramă la aglomerarea inutilă de talente (staruri distribuite în roluri minore), culminând cu o prea mare libertate creativă care ridică serioase probleme etice, The Staircase riscă să se prăbușească sub propria greutate.

Serialul e disponibil pe HBO Max.

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.