Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă… astăzi nu mai avem birouri, cinemaurile stau mai mult închise, iar conținutul pe platformele de streaming crește exponențial. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

Cele două recomandări de astăzi sunt cum nu se poate mai diferite, dar într-un sens complementare. Björnstad / Beartown e o adaptare suedeză a bestseller-ului omonim scris de Fredrik Backman, o dramă apăsătoare care pune sub lupă o comunitate și modul în care răspunde la violența împotriva femeilor. Truth Seekers e un web series britanic care îmbină comedia cu horrorul și iar cu comedia, scris și jucat de Nick Frost și Simon Pegg.

Björnstad (Peter Grönlund, 2020)

It takes a village to raise a child. E un vechi proverb african, ajuns nu se știe cum în cultura populară americană, despre parenting, comunitate, și tot așa. Björnstad / Beartown – tradus la noi destul de inspirat Scandalul, traducere din care se pierde totuși ideea de comunitate – ar putea avea și el un subtitlu derivat din proverbul african: It takes a village to raise a rapist.

Björnstad se deschide cu o întoarcere acasă. Peter Andersson, fostă vedetă NHL, revine ca antrenor în orășelul suedez de unde s-a lansat, unde încă e văzut ca un zeu al hocheiului. Un zeu de la care toată lumea așteaptă să îi scoată din anonimat, să le redea gloria de altădată, să pună orășelul adormit pe hartă și să atragă investitori. În Björnstad toată lumea trăiește pentru hochei, victoriile și înfrângerile sunt înecate în băutură la barul local. Speranțele sunt acum la Peter și la Kevin, un mini-zeu din echipa de juniori. Peter se mută înapoi în casa părintească cu soția, băiatul și fata adolescentă, Maya.

Din trailerul filmului reiese destul de evident care e evenimentul care pune pe jar comunitatea și cine sunt protagoniștii. Aici e momentul în care – spoiler alert – we need to talk about Kevin. E doar o coincidență de nume, dar comparația e pe deplin meritată. Oliver Dufåker (se pare chiar un hocheist, la primul rol) îmbină perfect îmbufnarea adolescentină și figura de bebeluș cu privirile care anunță un potențial mai sinistru. Kevin e adolescentul minune al orașului, împins la limită de un tată care își trăiește prin el propria glorie neîmplinită de hocheist. Kevin este/ vrea/ trebuie să fie un învingător. Asta îi și spune Mayei înainte să o violeze: „Chiar ai de gând să refuzi un învingător?” Violul se întâmplă la petrecerea de după victoria în semifinale, Maya îl place pe Kevin, Kevin o place pe Maya, toată lumea de la petrecere vede, înregistrează și uploadează asta. Dilema devine acum: chiar poți să acuzi un învingător? 

Violul, dramaturgic vorbind, nu e de fapt un spoiler aici. Fără să fie minimizat – altfel tot demersul ar fi un eșec – evenimentul în sine servește și ca pretext de explorare a conceptului de rape culture și a modului oblic în care anumite comportamente/ atitudini valorizate într-o societate pot avea rezultate care să nege alte valori la fel de importante și asumate. Conceptul în sine, gradul lui de acoperire mai ales și de diversificare geografică, e încă subiect de dezbatere (aici material de lectură). Un lucru asupra căruia există consens, și pe care Björnstad îl explorează cu finețe scenaristică admirabilă, e următorul: cultura violului nu e reflexia normativă a unei comunități în care există vreo dilemă apropo de încărcătura morală a violenței sexuale (bună sau rea?). 

Întrebați pe stradă ce părere au despre subiect, majoritatea suedezilor – chiar și dintre personajele mai rednecks care populează fictivul „oraș al urșilor” (Björnstad) – ar fi vehement împotrivă. Câțiva, însă, poate vor face o glumă (fără ca asta să însemne că sunt mai toleranți decât cei care nu vor face o glumă). Alții, vor zice ceva de genul „toți agresorii sexuali trebuie omorâți” (nu chiar off topic: de urmărit comentariile la știrile cu condamnații pentru corupție și obsesia pentru glumițe despre violul carceral). Aici e practic zona în care se desfășoară Björnstad, la intersecția dintre o glumă cu băieții, un sport în care violența e tactică de meci, și îndemnul antrenorului, tată de fată violată: „Kevin, totul e al tău. Tot ce trebuie să faci este să revendici. Fă-o. Du-te pe teren și ia-o de la ei (n.r. – victoria).”

Violul modifică nu doar modul în care percepem tot ceea ce urmează după, dar atracția lui gravitațională remodelează și tot ceea ce am văzut până atunci. Asta și pentru că marele plot twist e de fapt la vedere de la început – din trailer, din sinopsis, din imensul succes al romanului pe care îl adaptează. Miza artistică (și socială, chiar antropologică pe undeva) pe care și-o asumă Björnstad e de a (de)construi în jurul violului o realitate extrem de familiară, dar și înfricoșătoare prin însăși familiaritatea ei. De la slut shaming la peer pressure, de la mentalități de tipul winner takes all la valorizarea camaraderiei mai presus de orice, Björnstad le bifează pe toate într-un mod coerent stilistic. Apoi, mai interesante, sunt tușele locale în care interesele conflictuale ale victimei și agresorului reverberează în țesătura socio-economică a comunității: de ce n-a așteptat măcar până câștigau finala ca să-l denunțe? La fel ca în meciurile de hochei în care pumnii se împart pe teren și amenințările cu moartea din tribune, violul împarte comunitatea și chiar familiile în două echipe opuse. Contrar a ceea ce ne arată cinemaul de obicei – fie că vorbim de drame de festival sau de genul rape and revenge – violența sexuală nu oprește societatea în loc.

Fără să fie didactic – cu câteva scăpări – serialul e de fapt un excelent material de văzut în școli. Revenind la realizarea lui artistică, un detaliu rămâne în minte. Motivul vizual, niciodată dus mai departe, al sportivelor de la patinaj artistic care împart arena cu echipa de hochei și pe care antrenorul le urmărește absent din tribune. E o altă lume, un alt sport, individual, nu de echipă, fără suporteri fanatici, fără miză financiară. Fragilitate, grație, și clișeele pot continua; nu știm la ce (sau dacă) se gândește antrenorul. Într-una dintre iterațiile acestui motiv, vedem și intrarea pe teren a băieților de la hochei: cu mișcări agresive, în spirală, ocupă centrul terenului; antrenoarea și fetele se grupează la mijloc, încercuite, fără scăpare. E o coincidență vizuală, o glumă de vestiar, sau pur și simplu ține de specificitățile sportului, de nevoia învățată de a domina strategic terenul – nu știm. Björnstad are această inteligență (și încredere în sine) de a se opri la timp, de a lăsa lucrurile să plutească incert. E aproape o scenă de Nat Geo: pradă-prădător, unde echipa e o haită.

Serialul e disponibil pe HBO Go

Truth Seekers (Nick Frost, Simon Pegg, Nat Saunders, James Serafinowicz, 2020)

În imensitatea de conținut care se găsește pe platformele de streaming, Truth Seekers ar trebui să iasă în evidență ca un pixel defect. Nu într-un sens rău, doar diferit, împotriva curentului. Ar trebui, dar nu se întâmplă așa, pentru că ce îl diferențiază e tocmai acea ambiție – lipsa ei adică – care a transformat industria serialelor în rivala Hollywoodului. De la bugete la staruri, de la îndrăzneală tematică la sofisticare artistică, și de la campanii de promovare la capacitatea de a monopoliza atenția publică, serialele de astăzi sunt sub zodia think big. Asta, bineînțeles, nu le face neapărat bune, doar mult mai vizibile. Truth Seekers e cu adevărat un hidden gem, iar modul nepretențios în care își desfășoară atuurile e de-a dreptul răcoritor.

Și-atunci, cum descoperi un hidden gem care nu vrea să iasă în față? Ca mai toată lumea care l-a văzut până la capăt, am ajuns la Truth Seekers atras de cele două nume cap de afiș: Simon Pegg și Nick Frost. Pegg-Frost ar fi de fapt un mod mai corect de a descrie punctul de atracție al filmului, un duo comic cu o mare capacitate de a face filme cult. Anulat de Amazon după numai un sezon, Truth Seekers are toate premisele pentru a deveni unul dintre acele seriale cu un public al lui foarte devotat, dar care să nu spună mare lucru celorlalți.

De data asta Nick Frost joacă protagonistul: Gus Roberts, instalator de rețele de telecomunicații de la 9 la 5 și vânător de fantome în timpul liber. De fapt, le cam face pe amândouă în același timp, îmbină mai mereu utilul cu plăcutul (mă rog, cu înfiorătorul). De când șeful lui (Pegg) l-a pus în echipă cu mai tânărul Elton John – un fricos cu ceva schelete în dulap (la propriu) și o capacitate suspectă de a găsi uși secrete –, roadele muncii lui de ani de zile încep în sfârșit să se vadă. Și să fie văzute. Pe YouTube, unde Gus are propriul lui canal de investigații paranormale: Truth Seekers.

Cu Elton John în calitate de cameraman și paratrasnet pentru chestii supranaturale, Gus cutreieră Anglia, repară routere și eliberează fantome blocate printre cei vii. Din coincidență în coincidență, prinde contur un puzzle al unei sinistre (și foarte comice) conspirații globale, în care are un rol chiar compania la care lucrează. Această integrare a everyday life/work în parcursul protagoniștilor, întâlnirile lor cu tot felul de personaje pitorești, e și unul dintre lucrurile care fac din Truth Seekers un serial atât de enjoyable chiar și atunci când nu se întâmplă mare lucru – oarecum în linia lui After Life, dar cu mult mai mult umor (și de alt tip). Ca și After Life e vorba până la urmă de un „gust dobândit”, dar Truth Seekers are și avantajul că este un film de gen.

Truth Seekers e, teoretic, o comedie horror, dar așa cum era de așteptat, horrorul e acolo mai mult ca să fie subminat. Pegg și Frost se pricep foarte bine la răsturnarea comică a convențiilor de gen și asta e clar încă din secvența de început. Gus trebăluiește singur prin casă, repară detectorul de fantome. Pentru fanii genului horror e evident din mizanscenă și încadraturi că urmează o apariție. O umbră se furișează rapid în fundal, apoi plutește amenințător în spatele personajului. Pentru fanii Pegg-Frost e evident că urmează poanta, nu e nicio surpriză. Dar recompensa e pe măsură: fantoma e tatăl lui Gus, un bătrân morocănos jucat excelent de Malcolm McDowell (da, acel Malcolm McDowell). Cumva, prezența unei legende ca McDowell într-un asemenea rol descrie foarte bine modul în care serialul nu se ia în serios.

Truth Seekers îți dă senzația unui film făcut între prieteni și cu prieteni, la fel ca filmările deloc înfricoșătoare de pe canalul de YouTube al lui Gus. Dar nu e nimic amatoricesc aici, doar o simplificare a scenariului și o simplitate a execuției, care plasează Truth Seekers undeva între un SF de matineu din anii ’50, Ghostbusters și Scooby Doo (cu tot cu microbuzul aferent). Ce ține totul legat e până la urmă umorul și o adunătură simpatică de personaje, care de cele mai multe ori rezolvă problema împiedicându-se de ea.

Serialul e disponibil pe Amazon Prime Video

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.