Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă… astăzi nu mai avem birouri, cinemaurile funcționează la capacitate redusă, iar conținutul pe platformele de streaming crește exponențial. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

The North Water (Andrew Haigh, 2021)

„Subtle as a harpoon in the head, but totally gripping.” E titlul unei recenzii a romanului The North Water, care se potrivește foarte bine cu această adaptare cât se poate de reușită. The North Water (serialul) are multe de oferit cinematografic vorbind, dar sursa literară e cea mai bună poartă de intrare (și explicație) pentru una dintre cele mai bune miniserii ale lui 2021. Dincolo de actorie, imagine, coloană sonoră, The North Water tinde cât se poate de natural spre o experiență literară filmată (la propriu, personajul principal își verbalizează intrările în jurnal, probabil pagini extrase leit din carte), dar și spre un soi de literatură povestită. The North Water are farmecul și fiorii unei povești la foc de tabără, o grozăvie transmisă de la marinarii bătrâni către cei tineri.

Suntem la început de epocă victoriană, industrializarea ia avânt, iar vânătoarea de balene în zona arctică a intrat în declin pe măsură ce intrăm în epoca petrolului și a kerosenului. Henry Drax (Colin Farrell), renumit harponier – brută ucigașă înzestrată cu inteligență nativă, perfect adaptată la viața pe care și-a ales-o – își îngăduie o ultimă noapte de beție și scandal pe uscat înainte să plece iar pe mare pentru luni bune.

În celălalt capăt de lume, Imperiul Britanic tocmai își începe dominația directă în India. Patrick Sumner (Jack O’Connell), fost chirurg militar, e lăsat la vatră fără pensie după ce își părăsește postul că să jefuiască un palat princiar din Delhi. Lipsit de orice șansă de a profesa în Regat, Sumner își inventează o moștenire în așteptarea căreia ar fi dispus să accepte o slujbă amărâtă, medic pe o balenieră, de dragul aventurii. „Știi cum ni se spune nouă, refugiați din lumea civilizată… dar ia aminte, la un moment dat tot trebuie să te întorci.” Căpitanul îi dibuiește minciuna de la început, dar asta contează mai puțin; are propriile planuri: trebuie să mimeze o expediție de vânătoare și, în momentul potrivit, să naufragieze nava într-o banchiză de gheață pentru a încasa asigurarea. Proprietarul navei i-a confirmat că la nevoie se poate bizui și pe Henry Drax.

Evident nimic nu va merge conform planului, dar e una dintre calitățile scenariului că reușește să imbibe destinele tuturor personajelor cu posibilitatea salvării sau a dezastrului iminent în egală măsură. Personaje secundare care cu o zi înainte păreau că o să supraviețuiască își găsesc sfârșitul împușcați accidental sau înghețați bocnă în timpul nopții. Chiar și după ce devine clar că avem un protagonist (chirurgul) și un antagonist (harponierul), modul în care se va rezolva conflictul lor rămâne un mister până în punctul culminant. 

The North Water a fost criticat pentru modul nu tocmai sofisticat în care operează cu temele mari pe măsură ce măcelul de foci drăgălașe și balene se extinde la oameni, între oameni. Serialul își ancorează „dezbaterea” – de multe ori chiar o dezbatere, ca în încercările chirurgului de a pătrunde mintea harponierului, și răspunsul celui din urmă că acționează din instinct și nu e mare diferență între ei – în toate rocile tari ale vremii: de la etică la civilizarea sălbaticilor (obsesie de imperiu care merge mână-n mână cu exploatarea lor), de la spiritualitate la știință, așa cum era înțeleasă atunci. Jocul lui Colin Farrell – după mulți, cel mai bun din carieră –, fizicalitatea lui impunătoare pe orizontală, dar mai ales veșnica grimasă buhăit-neanderthaliană (desprinsă parcă dintr-un manual de frenologie, la modă în acele vremuri, pseudo-știință astăzi), în contrast cu „noblețea” doctorului, și toate confruntările lor verbale, trebuie însă citite în interiorul lumii pe care o locuiesc. Replicile lor – de aici și farmecul literar care rămâne intact – sunt închise în această lume, nu sunt panseuri auctoriale, viziuni despre bine și rău.

Iar principala caracteristică a acestei lumi e că e una artificială. Nu atât falsă, cât realizată în laborator, o clonă a unei epoci care cuprinde în egală măsură realul acelei lumi (mijlocit, din surse istorice), dar și reprezentarea ei în alte artefacte culturale produse la acel moment. Altfel spus, modul în care personajele se raportează la natura umană și își argumentează propriile acțiuni are nu doar ceva din gândirea irlandezului/ britanicului/ marinarului/ bărbatului alb de la 1850, dar și din această gândire fixată în literatură și filozofie (episoadele își iau titlul din Biblie, Homer, Hobbes și Nietzsche, iar câteva scene la prim-plan par desprinse din Dickens). The North Water – scris în 2016 de Ian McGuire, profesor universitar specializat în tradiția realismului american de sec. XIX, cu accent pe Herman Melville – e în egală măsură un exercițiu de stil și muncă de cercetare (istorică și literară), o întâlnire dintre Moby Dick și Grand Guignol.

Serialul e disponibil pe Hbo Go.

The Unlikely Murderer (Charlotte Brändström, 2021)

În cei 35 de ani de la asasinarea prim-ministrului Olof Palme, poliția suedeză a testat 788 de revolvere și a intervievat mai mult de 10.000 de persoane, printre aceștia fiind și câțiva dintre cei 134 care s-au autodenunțat ca făptuitorii crimei. Ancheta oficială a fost închisă definitiv abia anul trecut, dar într-un mod cât se poate nesatisfăcător: Stig Engström, un grafician de la Skandia, a fost nominalizat de oficialități drept cel mai probabil autor. În același timp, autoritățile au admis că nu au nicio probă directă. Cum Engström s-a sinucis în anul 2000, ancheta a fost închisă pentru că nu mai era nicio cale de a încerca să obțină noi informații.

Într-o asemenea incertitudine, The Unlikely Murderer debutează cât se poate de ferm: în timp ce Olof Palme își dă ultima suflare pe un trotuar central din Stockholm, la capătul unui revolver cu țeava fumegândă vedem figura durdulie a lui Engström înghețată de spaimă, și desprinsă parcă dintr-un film de Roy Andersson. Această exagerare caricaturală (intenționat sau nu royanderssoniană, dar fără comedie) pe care o au în comun multe dintre personaje e și ceea ce m-a atras în primă instanță la serial: grăsuni, fălcoși, slăbănogi, chelii și mustăți nelalocul lor. Faptul că în rolul principal a fost distribuit Robert Gustafsson, cel mai cunoscut actor de comedie din Suedia (specializat în slapstick, iar personajul Engström pus într-un alt scenariu ar deveni lesne un Mr. Bean scandinav), e o alegere cât se poate de reușită.

Intenția regizorală e clară aici, și bate dincolo de un stil coerent de a portretiza societatea suedeză în anii ’80: lipsește anvergura pe care o asociem de obicei cu genul ăsta de evenimente istorice, dar mai ales cu genul ăsta de reprezentări ale unor asasinate celebre. Olof Palme a fost împușcat după o ieșire la cinema cu soția, iar replica acesteia la întrebările poliției sumarizează perfect o estetică anti-spectacol în răspăr cu ce te-ai aștepta de obicei de la un astfel de film: „Ai înnebunit? Nu mă recunoști? Sunt Lisbeth Palme, ăla e Olof care zace întins acolo.”

Recunoaștere își dorește și Stig Engström, presupusul „asasin improbabil” din titlu (serialul adaptează cartea de investigație jurnalistică omonimă). Engström intră în atenția poliției imediat după asasinat, pretinzând că a fost primul martor sosit la locul crimei, că ar fi încercat să-l resusciteze pe Palme, ba chiar că s-ar fi lansat în urmărirea făptuitorului. Ceea ce începe ca o încercare de a-și construi un alibi, de a se ascunde la vedere, se transformă într-o goană după celebritate. La ani distanță, Engström încă încearcă să mai stoarcă cele „15 minute de faimă” oferindu-se să dea interviuri în cele mai obscure publicații, criticând poliția, dinamitând procesul altor suspecți cu mărturiile lui din ce în ce mai baroce (sabotându-și propriile șanse de a rămâne neprins). Toate astea în timp ce propria viață profesională și personală se duce la vale: alcoolism, divorț, sinucidere.

Toate astea sunt adevăruri documentate, iar The Unlikely Murderer funcționează coerent ca o încercare creativă de a uni acest puncte într-o narațiune credibilă: cum și mai ales de ce (means, motive and opportunity). „Nu vom ști niciodată ce e în mintea lui Engström”, spune la un moment dat șeful poliției, un meta-argument pentru a-și convinge subalternii să urmeze alte piste mult mai spectaculoase mediatic, pentru simplu fapt că în jurul lor se pot construi narațiuni inteligibile, bazate pe amenințări precedente și pozițiile politice contondente exprimate de fostul prim-ministru. Asasinatul lui Palme a fost pus pe seama a numeroase servicii străine (de la iugoslavi la CIA), a diferite facțiuni de extremă dreaptă, organizații paramilitare ca PKK, traficanți de arme din India sau guvernul Africii de Sud etc. The Unlikely Murderer integrează toată aceste conspirații: la nivel narativ, ele arată cum cea mai costisitoare anchetă polițienească din istorie a eșuat în parte pentru că, birocratic vorbind, statul nu era pregătit să accepte că un asasinat politic poate să fie pur și simplu o crimă întâmplătoare, fără premeditare. Și că ceea ce musai trebuie să fie un asasin cu sânge rece, poate fi un loser alcoolic. La fel ca Engström, șefii din poliție își doresc cele „15 minute de faimă”.

E ușor de închipuit cum megalomania autorităților ar putea lesne inspira o satiră a inaptitudinii birocratice, o comedie a erorilor, dar The Unlikely Murderer țintește mai sus de atât. Și în acest punct, lucrurile devin cu adevărat interesante, pentru că în ciuda primelor 5 minute care ne arată clar ce s-a întâmplat, într-un mod foarte subtil, serialul ne informează că toate astea s-au întâmplat într-una din numeroasele teorii iscate de acest asasinat. Fără să dramatizeze vreo situație în care Engström e disculpat, serialul își avansează teoria în zig-zag, deschizând tot felul de uși (flashback-uri) în biografia suspectului principal, dar fără să ajungă cu adevărat nicăieri. The Unlikely Murderer e „bazat pe fapte reale”, dar miza ultimă pe care o joacă e deasupra diegezei și ține de modul în care sunt construite acest tip de narațiuni în/ prin cinema (unul dintre personajele principale e chiar autorul cărții de investigație) și de imposibilitatea de a discerne adevărul. Versiunile pe care Engström le spune prietenilor/ presei/ poliției, deși mereu schimbătoare, sunt însoțite de fiecare dată de o reprezentare vizuală cât se poate de concretă… de ce reprezentarea „obiectivă” de la început (cu el ținând revolverul în mână) ar fi mai puțin credibilă decât reprezentarea „subiectivă” în care el însuși îl resuscitează pe Palme?

Serialul e disponibil pe Netflix.

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.