Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

Serialele lunii septembrie cad din nou sub zodia streaming wars, de data asta HBO vs. Amazon. Într-o potrivire mai mult decât întâmplătoare – Amazon a lansat dintr-un foc primele două episoade pentru a recupera, după ce HBO a furat startul în ultima săptămână din august – The Rings of Power și House of the Dragon sunt acum la egalitate de episoade și cam la jumătate de sezon. Pentru nostalgicii TV-ului dinainte de apariția platformelor (sau torenților), ar părea că ne-am întors în epoca luptelor pentru audiență din prime time, când televiziunile se băteau în seriale cu doctori/ avocați/ polițiști pe același interval orar. Evident competiția e simbolică, chit că ambele producții aleargă pe același culoar high fantasy, cu înaintași care nu trebuie făcuți de rușine (LOTR și GOT), autori super-respectați (J.R.R. Tolkien și G.R.R. Martin) și, inevitabil, legiuni de fani gata să critice cele mai mărunte deviații de la materialul sursă sau să se deprime că nu se ridică la înălțimea producțiilor precedente.

La ultimul punct, avantajul e clar la House of the Dragon, unde materialul sursă a fost adaptat pentru cinema chiar de sursă – cumva spre dezamăgirea cititorilor lui G.R.R. Martin, pe care succesul universului Game of Thrones îl împiedică să termine odată epopeea A Song of Ice and Fire (al cincilea volum din heptalogia monumentală la care Martin lucrează de 30 de ani a fost lansat în 2011!). Între timp GOT s-a terminat (judecând după calitatea ultimelor sezoane, aș zice că autorul ne aburește cu progresul la cărțile lipsă), iar Martin s-a apucat de un prequel, Fire and Blood adaptat acum în House of the Dragon.

Un prequel e și The Rings of Power – mă rog, titlul complet e The Lord of the Rings: The Rings of Power, pentru că de ce să nu smulgem un pic de respectabilitate de la un super hit de critică/box-office, dacă tot am aruncat 250 milioane de dolari pe drepturile de autor. Titlul stupid e însă cea mai mică problemă pentru ce ar trebui să fie cel mai costisitor eșec în materie de seriale. Totul a început în 2017, când Jeff Bezos (șeful Amazon și fan al scrierilor lui Tolkien) s-a implicat personal în proiect, invidios taman pe succesul HBO-GOT. Logica de aprozar – ne trebuie market share pe piața fantasy, consumatorii vor dragoni și prințese – nu trebuie neapărat să dea greș, dar aici s-a întâmplat într-un mod epic. 

House of the Dragon (Ryan J. Condal, George R.R. Martin, 2022)

La finalul ultimului episod din Game of Thrones, personajele principale rămase în viață se risipesc în cele patru zări cu câte un zâmbet ștrengăresc pe față – o promisiune tacită că HBO o să pună rapid la clocit gâsca cu ouă de aur, pentru niște spin-off-uri. Din fericire House of the Dragon nu are legătură cu niciunul dintre „îndrăgitele” personaje din GOT.

Nu ar refuza nimeni un serial cu Arya, Tyrion, etc., indiferent cât de slab ar fi (și cel mai probabil ar fi slab) dar marele atu al GOT a fost întotdeauna scriitura lui George R.R. Martin. Inspirat de Tolkien și frustrat de epigonii lui, Martin e cel care a adus literatura high fantasy cu picioarele pe pământ, ancorându-și personajele în psihologie și sociologie. Diferența importantă nu a ținut niciodată de mijloacele de expresie (sex și violență, cum se plâng ultrașii lui Tolkien pe forumuri), ci de toate nuanțele de gri pe care Martin știe să le găsească între „lumină” și „întuneric”, cei doi poli spre care migrează inevitabil personajele din genul ăsta literar. Or pentru protagoniștii din GOT, tot balansul interior era deja epuizat; după atâtea trădări, răzbunări și iertări, cei rămași la final erau inevitabil „the good guys”, nu mai era loc de explorat griul.

Așa că romancierul și HBO și-au setat privirea cu câteva secole înainte de evenimentele adaptate în GOT. La 100 de ani de la descălecare, casa regală Targaryen – domni nepământeni veniți din Est – trece printr-o criză de succesiune. Personajele sunt diferite, dar mecanismele sociale și condiționările psihologice au rămas în loc: în esență manifestări care țin de libertate individuală vs. datorie, augmentate de cât de sus sau jos ești pe scara socială. Iar personajele principale sunt cât se poate de sus pe scara socială, la o mutare distanță de a fi numărul unu – numărul doi fiind evident cea mai periculoasă poziție în orice ierarhie (when you play the game of thrones you either win or you die).

Numărul unu e aici Viserys I (Paddy Considine) care, la rândul lui, nu e cel mai legitim rege; a fost votat de nobilimea patriarhală în detrimentul unei verișoare care ar fi fost mai îndreptățită să moștenească tronul (și, din câte se pare, o războinică mai capabilă). Rămas văduv și fără urmași de sex masculin, Viserys încearcă marea cu degetul la câțiva ani distanță de propria încoronare: anunță că următorul conducător va fi fiica lui, Rhaenyra. Forțat de împrejurări, Viserys coboară singur cu un picior pe treapta de putere numărul doi: dacă tot acceptăm regine, de ce n-am reconsidera votul de acum câțiva ani? Cam așa gândește jumătate din curte. Norocul regelui e că cealaltă jumătate se întrece în propuneri de căsătorie pentru viitoarea regină – într-un fel sau altul, patriarhatul tot speră să aibă ultimul cuvânt.

Pentru oricine a văzut măcar un sezon din Game of Thrones, e clar ce urmează: rege mort, vid de putere, război civil. Faptul că după șase episoade Viserys încă stă pe tron, în timp ce amenințările din jurul lui se multiplică (noi pretendenți la tron), e dovada unei ambiții care trebuie aplaudată. Aplaudată în primul rând pentru că funcționează: G.R.R. Martin țese sub ochii noștri o lume în echilibru, apoi găsește un fir răzleț și trage de el încet-încet până se dezintegrează toată urzeala. Viserys e în esență un rege mediocru, mai potrivit pentru o monarhie constituțională: împinge deciziile până în ultimul moment, și atunci când decide ceva, schimbă mereu principiile pe baza cărora acționează, iar următoarea decizie o va contrazice pe precedenta. 

În al doilea rând, e de aplaudat faptul că House of the Dragon merge, atunci când are de ales, pe propriul drum. Într-adevăr, lucrurile par că se mișcă mai încet aici, mizele sunt și ele mai lumești – există vagi trimiteri la apocalipsa care va urma în GOT, dar în esență avem în față o dramă de curte medievală, plus dragoni. Personajele sunt de asemenea mai puțin epice, glisează mult mai „la întâmplare” între diferitele puncte de pe traseu, se lasă seduse alternativ de diferite opțiuni de viață, iar acțiunile lor sunt mai mult impulsive sau cel mult mutări tactice însoțite mai tot timpul de ezitări, răzgândiri sau noroc chior. E o mare deosebire față de strategiile cu bătaie lungă din primul serial, unde personajele principale erau fie conspiratori de profesie, fie mânați de un puternic cod de conduită, fie pur și simplu ghidați de mâna destinului (aka autorul). În felul ăsta traseul lor era unul prestabilit, camuflat de arhitectura labirintică a intrigii și de talentul lui Martin de a-și elimina personajele principale, pentru a nu lăsa să se așeze certitudinile pentru cititor/ privitor.

Acum, sequel-ul House of the Dragon construiește acest labirint, nu îl devoalează. N-o să zic că e mai bun sau mai puțin bun decât Game of Thrones, personajele cu lipici sunt mai puține și îi lipsește oricum anvergura epică (așa cum nu poți compara Lord of the Rings cu The Hobbit – ignorăm aici faptul că ultimul e în sine mediocru) – dar deocamdată nu am văzut niciun pas greșit, pare că e cel mai bun rezultat posibil care are putea crește la umbra unui fenomen ca GOT.

Serialul e disponibil pe HBO Max

The Lord of the Rings: The Rings of Power ( Patrick McKay, John D. Payne, 2022)

Dacă seria HBO se ridică pe talentul scriitoricesc al lui G.R.R. Martin, The Rings of Power eșuează sonor pe absența lui J.R.R. Tolkien… nu absența talentului, absența lui Tolkien. Să ne întoarcem un pic la momentul Jeff Bezos, e și hybris acolo, dar și ceea ce de pe atunci era o mișcare riscantă, dar retrospectiv pare mai mult o țeapă.

Producția literară a lui Tolkien – inclusiv cea completată, editată și publicată postum de fiul lui – este imensă și pentru a înțelege mișcarea Amazon, trebuie luată în considerare în întregimea ei. La fel ca Martin, dar la o scară mult mai mare, Tolkien a creat un univers cu tot ce trebuie – geografie, istorie, limbi și alfabete, mituri ale creației, rase umanoide și națiuni etc. Asta e până la urmă definiția high fantasy: elementul fantastic nu ține de o anume poveste, vreun personaj cu puteri magice, ci de o lume fără conexiune cu cea reală. Nu e de mirare că un gigant online cu buzunare adânci ar arunca 250 de milioane de dolari chiar și pe un fragment din acest univers; în streaming wars avangarda rămân francizele.

Amazon a cumpărat drepturile de televiziune pentru The Lord of the Rings și The Hobbit, dar una din condițiile impuse de Tolkien Estate a fost ca serialul să se țină departe de filmele lui Peter Jackson, cât și de Jackson însuși (pentru o incursiune în hățișul drepturilor de autor și procesele care au urmat click aici). Pe de altă parte, artistic vorbind, părea oricum o mișcare greșită să faci un serial fix după aceleași evenimente.

Ce rămâne atunci de folosit din cele două cărți? Rămâne universul geografic-istoric-uman- lingvistic de care vorbeam mai sus, iar multe dintre personajele de aici bântuiau Middle Earth cel puțin de la prima înfruntare cu Sauron, simpla lor menționare în cele două cărți dă dreptul Amazon să se folosească de aceste personaje care reapar în universul tolkienian. Problema?  Cineva trebuie să scrie replici și acțiuni pentru aceste personaje, iar acel cineva evident nu este Tolkien. Așa că Tolkien nu are niciun motiv să se răsucească în mormânt, dar Peter Jackson probabil se rostogolește de râs pe canapea. 

Minimul de plăcere cinefilă din The Rings of Power i se datorează mai degrabă lui Jackson. Și aici e o lecție de învățat de la House of the Dragon, care a încercat oriunde a putut să se desprindă de estetica GOT (au redesenat inclusiv dragonii). Producția Amazon pe de altă parte, în lipsă de material literar de adaptat, a copiat (câteodată cu succes localizat, dar ce folos?) deciziile estetice canonizate de Peter Jackson: de la modul în care arată personajele la conceptul decorurilor și costumelor; l-au antamat pe Howard Shore să compună muzica și s-au dus până în Noua Zeelandă ca să filmeze.

Ceea ce se chinuie The Rings of Power de 5 episoade – și după cât se pare, o va face vreme de 5 sezoane la un cost care va depăși miliardul – e fix bucățica de 5 minute narată de Galadriel (Cate Blanchet) cu care se deschide saga regizată de Peter Jackson. Evident, serialul se deschide și el cu o narațiune introductivă similară, iar acele 5 minute sunt probabil cele mai bune din tot sezonul.

Personajul principal e chiar Galadriel, jucată acum de Morfydd Clark; o actriță capabilă după toate aparențele (pentru certitudine ar fi cazul să i se dea și un scenariu) și un pariu câștigat de casting (norocul serialului că e și unul dintre personajele aduse deja la viață de Peter Jackson, trebuia doar găsită actrița potrivită).

Galadriel vânează orci de sute de ani, de când elfii au venit în Middle-earth, și e obsedată să-l învingă definitiv pe Sauron, în timp ce restul lumii vrea să-și vadă de viață. La mijloc e și o traumă personală (așa cum șade bine oricărui supererou), iar Galadriel nu mai știe alt mod de existență decât în armură. Evident că ea are dreptate, forțele inamicului se regrupează cu mișcările arhicunoscute: terorizat țărani, căutat artefacte malefice, plănuit forjare inele ale puterii.

De cealaltă parte, Galadriel folosește două puteri nebănuite pentru a construi alianțe și a închega o armată: cicălirea și pronunția. Episoade întregi deja, interacțiunile dintre Galadriel și celelalte personaje se bazează pe insistențele ei și refuzul lor. Pe de altă parte, Morfydd Clark, actrița principală, are un talent de a pune accentele pe toate numele inventate de Tolkien încât mai că ai crede-o că a venit de acolo (ca regulă, limbile inventate sună mereu chinuit în toate adaptările, la Tolkien și la Martin). Clark are carismă destulă pentru 5 sezoane și asta e cumva vestea proastă – cumulată cu isteria anti-woke care a învăluit serialul, și care ar explica receptarea negativă de public, e de-ajuns pentru a convinge Amazon că sunt pe drumul cel bun. Nu sunt.

De fapt, The Rings of Power e o continuă pornire la drum, o pregătire care nu se mai termină, ore de expozițiune în care personajele mai fac o plimbare prin pădure, evadează și sunt prinși din nou, se mai ceartă un pic între ele, se împacă, și când sunt gata să pornească la drum se strică roata la căruță, sau mai arde câte o corabie. Cel mai iritant lucru e că peste toate aceste pregătiri, mișcări de trupe și chemări înflăcărate la luptă – și de fapt cam oriunde nu există replici (dialogul e în mare parte atroce) – The Rings of Power trântește mereu o muzică epopeică, invitând mereu comparația cu hit-ul de ecran mare pe care îl emulează. Nu e nimic epic aici. Doar epic fail. 

Serialul e disponibil pe Amazon Prime

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.