Cineastul Thierry de Peretti revine în Corsica natală pentru a spune povestea înfrângerii politice a independentiștilor, așa cum s-a văzut ea prin ochii și fotografiile unei tovarășe de drum. 

La început, într-un cadru stupefiant, o mașină rupe parapetul de pe marginea drumului și cade în prăpastie. În spatele acestei spărturi care ne lasă cu panorama deschisă spre Mediterana se află un destin. Printr-un flashback clasic, filmul dă atunci timpul înapoi, până spre finalul anilor ‘70, și pornește iarăși, în salturi, spre prezent. O regăsim pe Antonia (Claria-Maria Laredo), adolescentă, în atelierul ei de fotografie. Amorezată de Pascal (Louis Starace), trăiește în utopie, scandând cu grupul de prieteni sloganuri politice la concerte. Când Pascal intră la închisoare ca prizonier politic, îl așteaptă. Când iese, încep să facă dragoste pe bancheta mașinii. Apoi anii trec. Antonia se maturizează, se angajează la un ziar local, trăiește experiența politizării la prima mână, atât acasă, cât și în peisajul devastat al fostei Iugoslavii, în timp ce Pascal e tot mai prins în acest ciclu al violenței, care ajunge, pe termen lung, să obosească opinia publică și să discrediteze lupta. Filmul începe și se termină cu această moarte subită, topită într-un prezent tot mai lipsit de miză, care se chinuie să transmită cauza celor ce vin.

À son image este, într-un fel, cât se poate de anti-francez, dar politica sa este una a melancoliei, nu a militantismului. Nu e vorba, aici, de a menține cu orice preț credința în necesitatea luptei, ci de a înregistra tragedia mistuirii celor ce și-au dat sufletul pentru ea. Filmând mai tot timpul de la distanță, De Peretti evită intimitatea cu personajele. Asta face ca toate evenimentele comunitare să se perinde prin fața ochilor noștri ca într-o cronică jurnalistică, unde imaginile vin să ilustreze un gând, nu să îl întrupeze. Ce-i drept, abordarea cineastului merge de ceva vreme hotărât în această direcție: precedentul său film, Enquête sur un scandale d’Etat, care aborda un cu totul alt subiect, mă interesase, la momentul improbabilei sale distribuții în cinematografele noastre, tocmai prin alonja sa de reportaj ținut în mână cu mare seriozitate. Filmul acela despre un scandal de corupție la vârful puterii se înfrâna de la orice truc thrilleresc; disprețul lui De Peretti pentru artificiul cinematografic îi conferea aerul unui documentar fictiv – nu din dorința de a-și păcăli spectatorul, de a imita o estetică sau o gramatică (diferență de nuanță față de mockumentary-ul postmodern), ci pentru că doar rigoarea unei priviri informative putea servi întreprinderii non-frivole a regizorului.

Opțiunea e parcă și mai radicală aici. Asta pentru că, prin comparație, filmul acesta cere empatie, identificare, imersiune. Însă eșafodajul lui De Peretti este întâi de toate teoretic: trăită la intensitate într-un prezent continuu, viața nu capătă sens, lupta nu devine inteligibilă decât retrospectiv. Tocmai această cristalizare emoționantă, apărută inevitabil prea târziu în existența celor care au militat pentru cauză, este probabil ceea ce mă impresionase atât de tare acum mulți ani, când am citit cartea eponimă a lui Jerôme Ferrari, câștigătoare a Premiului Goncourt, pe care se bazează filmul. Și zic „probabil” pentru că, uitându-i între timp detaliile, am rămas nelămurit la capătul filmului. Refuzul regizorului de a practica decupajul dincolo de un unic punct de vedere per cadru mi-a apărut aici, din contră, nu ca o frustrare a unor plăceri la limită imorale, deci ca un gest de asceză în numele unui adevăr care depășește cadrul cinematografic, ci ca o neputință. À son image este, s-ar zice, un film fără mizanscenă, care transformă platitudinea într-o veritabilă idee conductoare. La bine și la greu: operațiunea consfințește permanenta înscriere a Antoniei într-un context mai larg, într-o colectivitate, în același timp în care îi blochează potențialul de a ajunge la noi altfel decât ca piesă oarecare dintr-un mecanism. Majoritatea filmelor de manual, atunci când au de povestit o situație, încep cu un plan general, apoi se tot apropie de punctul lor de interes. À son image rămâne la planul general, iar punctul de interes beneficiază de un tratament complet nediscriminatoriu: e doar un element printre atâtea altele.

À son image este, într-un fel, cât se poate de anti-francez, dar politica sa este una a melancoliei, nu a militantismului. Nu e vorba, aici, de a menține cu orice preț credința în necesitatea luptei, ci de a înregistra tragedia mistuirii celor ce și-au dat sufletul pentru ea.

De Peretti pare să pasioneze critica, astăzi, pentru că face lucrurile pe invers. Spune povești mari, de tip „saga”, păstrând o echidistanță onestă, ba poate chiar monotonă, în raport cu spectatorul. Aparatul cinematografic, în sensul ăsta, nu manipulează și nici nu triază, ci, foarte simplu, aduce la vedere un bloc de spațiu-timp, acționând aidoma unei mărturii impersonale. À son image deschide multe piste de reflecție – militantismul care alunecă treptat de la necesitate la pacoste, fotografia care încapsulează o viață trecută –, dar ele ajung să plutească de izbeliște. De Peretti lansează aici o acuzație față de politicile imperialiste ale centrului parizian, care ajunge să fie înghițită odată cu destinele aruncate în joc de film. Abia în clipele când, folosindu-se de un mic șlagăr local sau de o privire încărcată (Laredo îi conferă personajului o povară transistorică), filmul se colorează cu un frison subtil putem resimți toată pierderea pe care angajamentul politic a adus-o în viețile celor implicați. O pierdere care rămâne încasată nu sistemic – de data aceasta cineastul abandonează anchetele și investigațiile –, ci la nivelul fibrei umaniste care ține comunitatea la un loc. Orișicum, lucrătura voit pedestră a lui De Peretti rămâne suficient de exotică încât apariția sa pe un ecran românesc să merite salutată, însă ea a întâlnit, cu À son image, un monument nostalgic căruia nu i-ar fi stricat ceva mai multe intervenții.

À son image va rula în cadrul Festivalului Filmului Francez (în București, sâmbătă, 29 martie, într-o proiecție urmată de Q&A cu actorii Clara-Maria Laredo și Marc-Antonu Mozziconacci). Filmul va intra în cinematografele din România în mai 2025.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.