AdDOC – Festivalul de film facut de adolescenti – patru recomandari
AdDOC este primul festival de film documentar în licee organizat de adolescenți. Proiecțiile vor avea loc în 25 de licee din 12 orașe din țară, pe tot parcursul lunii mai și vor fi urmate de discuții cu regizorii și realizatorii filmelor sau cu specialiști în domeniu. Festivalul a avut deschiderea pe data de 2 mai, la Caracal.
Festivalul AdDOC s-a născut la inițiativa coordonatorilor de Cluburi de film One World Romania din mai multe orașe. Adolescenții au luat parte la un training intensiv, unde au discutat despre importanța implicării sociale și au învățat mecanismele organizării unui eveniment la nivel național. Împreună, aceștia au selectat zece producții recente românești care prezintă societatea în care trăim, cu bune și rele, și le-au împărțit în trei categorii, în funcție de subiectele pe care le tratează și de întrebările pe care le ridică.
Au organizat festivalul în jurul sloganului „Adevăr și provocare”. Au schimbat „sau”-ul în „și” pentru că societatatea noastră are adevăruri, iar dacă ele rănesc sau sunt dureroase, noi suntem provocați să le schimbăm, pornind de la filmele documentare.
I-am rugat pe adolescenții care organizează AdDOC să ne recomande filmele lor cele mai îndrăgite din programul festivalului. Am strâns laolaltă patru synopsis-uri și povești subiective despre patru filme diferite, pe care elevii și profesorii le vor putea vedea în liceele din România în decursul acestei luni:
Filmul Cinema, Mon Amour este un documentar apărut în anul 2015, în regia lui Alexandru Belc, ce îl urmărește pe Victor Purice, managerul cinematografului Dacia Panoramic (Piatra Neamț) în lupta sa pentru prezervarea și reabilitarea cinematografelor clasice rămase în Romania. Publicul este redus, autoritățile sunt dezinteresate. Condițiile din cinematograf sunt proaste: nu există căldură, așa că este nevoit să le ofere ocazionalilor clienți pături și ceai cald. Cu toate acestea, își pune speranța în tineri, despre care declară de nenumărate ori că îi iubește și pentru care continuă să lupte. Vinde bilete la jumătate de preț, merge în Germania pentru a vedea cum arată un cinematograf în „țările civilizate” și îi lasă pe spectatori, în cazul în care sunt puțini, să își aleagă filmul. Filmele rulează pentru un minim de doi spectatori. Pentru mine, Cinema, Mon Amour și Victor Purice au reprezentat un imens pumn în stomac. Mi-au deschis ochii la situația (deplorabilă) în care se află cinematografele românești, care nu au parte de susținere de nicăieri, care sunt înghițite și acaparate de cele din mall-uri și de principiile lor capitaliste de funcționare, și care au început să semene din ce în ce mai mult cu un soi de struțocămilă pe cale de dispariție.
Am plâns ca un copil și am tremurat încontinuu timp de 72 de minute și mi-am dat seama cât de trist este să lupți pentru pasiunea ta și nimeni să nu te susțină, aprecieze, înțeleagă sau măcar vadă. Imaginează-ți un lucru pentru care ai muncit toată viața prăbușindu-se pe zi ce trece în fața ta. Victor Purice se proclamă un nebun și susține că noi, cei care luptăm pentru aceeași cauză ca și el suntem la fel de nebuni. Cred că acest titan ar trebui să reprezinte un model pentru orice om care vrea să își urmeze pasiunea și să se dedice unui lucru, așa că aș vrea să-i mulțumesc pentru că se gândește la noi, cei care vin din urmă și pentru că nu încetează să ne ofere o doză solidă de inspirație, bunătate și speranță. – Andreea Ștefania Ispas
14:30 – prima proiecție. Să nu întârzii! Nu voi întârzia! Am ieșit din casă în ultimul moment, am pierdut autobuzul și m-au claxonat 3 mașini. Primul film pe care trebuia să-l jurizez în calitate de membru al Juriului Liceenilor era notat în tabel cu roșu și subliniat. Frăția. Am deschis catalogul de la One World Romania și am început să citesc: „Frăţia nu e despre fotbal, e despre viaţă “. Voiam să văd dacă e așa. Am zâmbit și am intrat repede în Cinema Eforie. Luminile erau deja închise așa că am bâjbâit până la scaunele din primul rând. Cumva, am ajuns la timp. Poate pentru că a fost primul film pe care l-am văzut ca membră a juriului OWR, sau poate a fost atmosfera din sală, dar un lucru îmi e sigur: Frăția a fost și este unul dintre filmele pe care aș putea să le văd la nesfârșit și nu m-aș sătura. Nu aș da înainte, nu aș pune pauză, doar m-aș uita și aș regăsi și resimți emoțiile fiecărui personaj.
Când le spun oamenilor de Frăția, sunt surprinși că o fată vrea să vadă un documentar despre o echipă de fotbal din Berceni. Dar e mult mai mult decât atât. Vă zic eu. E un documentar despre viață, pasiuni și greutățile vieții. Un documentar despre oameni. Frăția prezintă societatea românească prin ochii unei echipe de fotbal, din divizia a cincea, care își are originile în Berceni și care de-a lungul anilor a reușit să unească și să schimbe vieți. După ce ieși de la proiecție, îți dai seama că barierele sunt doar în capul tău, că nimic nu-i imposibil. Asta îți demonstrează portarul născut cu o singură mână, antrenorul de culoare, și mai mulţi jucători de etnie rromă. Și cum a zis și Constantin Zamfir, patron de 40 de ani la ASF Frăția, fost jucător de fotbal care a sacrificat tot pentru a duce mai departe dragostea sa pentru fotbal: „Lăsați dușmănia și iubiți Frăția”. Cam așa aș zice și eu, doar că „Lăsați dușmănia și iubiți One World Romania” 🙂 – Ana Militaru
Pot spune că acesta este filmul meu de suflet. Sunt multe documentare care îmi plac, dar acesta este, cu siguranță, cel care m-a impresionat cel mai mult. L-am văzut de nenumărate ori și m-a impresionat de fiecare dată – dar ultima dată când l-am văzut, m-a emoționat până la lacrimi. Filmul prezintă viața pe care mulți oameni o duc în Ferentari, zi de zi și noapte de noapte. Toto este băiețelul care reușește, împreună cu surorile lui, să își facă un viitor demn, în care drogurile să nu mai fie o piedică pentru sănătatea lor. Tăria de caracter pe care el o capătă îl ajută să se adapteze de la un mediu la altul și să lupte pentru pasiunea lui, dansul.
Toto și surorile lui este un film care te face să conștientizezi atât de multe lucruri deodată: te face să fii mai recunoscător pentru viața pe care o ai; îți aduce un zâmbet pe față și lacrimi în ochi, îți face inima cât un purice și pielea de găină. Pe mine una m-a făcut să înțeleg că viața nu este așa de roz precum credem și că are foarte multe obstacole pe care trebuie să le trecem. Filmul îți arată cât de diferiți sunt oamenii și te face să realizezi cât de important este să lupți pentru visele tale, să te ții de pasiunea pe care o ai, pentru că aceasta te împlinește ca om. Am fost uimită să observ cum un film de o oră și jumătate te face să înțelegi atâtea lucruri care nu sunt așa de frumoase, dar care reprezintă realitatea, și să-ți dorești să schimbi ceva în societatea în care trăim cu toții. – Alexandra Vîrban
Proiecționistul este un film despre pasiune. Protagonistul, aflat în faza incipientă a luptei pentru activitatea care îl definește, depășește dezamăgirea și o ia de la capăt. Fie că vorbim de artă sau de orice alt domeniu, prin acest film se transmite un val care fie îți ajunge până la glezne, fie te determină să dai mai mult din mâini și picioare pentru a ajunge la suprafață. Eu m-am simțit, odată cu personajul, dezamăgită și neputincioasă, dar apoi toată emoția s-a transformat într-un impuls. Și cred că filmul ne învață să fim mai curajoși. Am văzut în eșecul aparent al personajului cea mai puternică motivație. Sunt sigură că orice om are cel puțin un lucru sau o activitate despre care simte că-l definește. Nu voi spune că proiecționistul este un exemplu (deoarece consider că termenul este prea rigid), ci un vizionar.
Documentarul conturează o parte din drumul lui inițiatic în care se întâlnește cu obstacole, dar în care probele nu sunt trecute sau picate, ci experimentate. Perseverența și determinarea de care dă dovadă îl introduc într-un labirint prin care noi îl cunoaștem mai mult decât exterior – prin stări contrastante, de la agonie la fericire sinceră, fericire care devine evidentă în momentele când creează muzică. Pentru că cea mai frumoasă poveste este viața însăși. – Adeline Sandu
Selecția AdDOC:
BABA OARBA
AFARĂ | Andrei Schwartz | Germania, România | 2014 | 86 min
KAPITALISM, REȚETA NOASTRĂ SECRETĂ | Alexandru Solomon | România |2010 | 80 min
VARZĂ, CARTOFI ȘI ALȚI DEMONI | Șerban Georgescu | România | 2016 | 60 min
1, 2, 3 LA PERETE STAI
BALTA ALBĂ | Silviu Munteanu | România | 2015 | 60 min
CINEMA, MON AMOUR | Alexandru Belc | România | 2015 | 72 min
FRĂȚIA | Cătălin Farcaș | România | 2016 | 53 min
PROIECȚIONISTUL | Norbert Fodor | România | 2016 | 26 min
STICLUȚA CU OTRAVĂ
CITY TOUR | Andrei Nicolae Teodorescu | România | 2013 | 57 min
REȚEAUA | Claudiu Mitcu | România | 2015 | 59 min
TOTO ȘI SURORILE LUI | Alexander Nanau | România | 2014 | 93 min
Proiecțiile continuă până la finalul lunii mai. Mai multe detalii despre festival și program puteți găsi aici.
Fotograf și redactor, a co-fondat Dissolved Magazine alături de Melissa. La Films in Frame adună recomandări de filme și seriale pentru weekend-uri liniștite și prezintă proiecte interesante din lumea filmului. Îi place să călătorească, să stea cu pisicile și să doarmă.
