Cineasta franceză Justine Triet tocmai ce-a devenit a treia femeie din istorie care câștigă mult-doritul premiu de vârf al industriei festivaliere mondiale, Palme d’Or, pentru cel de-al patrulea lungmetraj al carierei ei, Anatomy of a Fall (Anatomie d’une Chute).

Cu un trofeu înmânat de către marea Jane Fonda – care și-a deschis prezentarea cu mențiunea că în anul primei ei participări la Cannes, în 1963, nici nu le-ar fi trecut prin gând că e ceva în neregulă că erau doar bărbați prezenți la festival în calitate de regizori –, Triet a ținut un discurs ca niciuna dintre cele două antemergătoare de-ale sale (Jane Campion, însărcinată în trimestrul al treilea, a lipsit de la ceremonia din 1993; Julia Ducournau, prezentă în juriul ce-a remis acest premiu, s-a emoționat puternic în 2021 și și-a cerut scuze pentru imperfecțiunile filmului). Triet s-a lansat într-o critică dură a suprimării protestelor recente din Franța și a unui climat politic represiv și neoliberal, care ar afecta inclusiv producția de film, dedicând premiul tuturor „femeilor și bărbaților regizori care, în ziua de astăzi, nu își pot realiza filmele”.

Anatomy of a Fall își face intențiile – formale, mai ales – clare încă de la bun început. Vezi acest prim cadru cu o minge ce se rostogolește în josul unor scări, fugărită de câinele Snoop (interpretat de Messi, câștigător al Palme Dog; întâmplarea face ca filmul să fie primul dublu câștigător d’Or/Dog din istorie), urmate de-o scenă în care o studentă îi ia un interviu la domiciliu protagonistei Sandra (Hüller, actrița anului la Cannes, punând la socoteală și The Zone of Interest). 

Sorbind dintr-un pahar de vin roșu, scriitoarea germană pare mult mai puțin interesată să vorbească despre propria muncă – un amestec de adevăr și ficțiune ce are nevoie de un sâmbure real, după cum reiese din discuție – pe cât vrea să afle mai multe despre interlocutoarea ei. Entretien-ul este însă întrerupt de-o boxă asurzitoare pe care rulează, în buclă, un cover al melodiei rap P.I.M.P., al lui 50 Cent. La foarte scurt timp după, cel care-a dat play melodiei disruptive, Samuel, soțul Sandrei, care la rândul lui aspiră să fie scriitor, este găsit mort în zăpada de către fiul lor cu deficiențe de vedere, Daniel. Plaga de pe capul său devine însă suspectă odată ce este este investigată în cadrul autopsiei.

De aici încolo, Samuel va reapărea doar sub forma unor flashback-uri, fiecare dintre ele putând fi atribuite perspectivei subiective a vreunuia dintre personaje – în buna tradiție a filmului de investigație deschisă de către Errol Morris cu al său Thin Blue Line, acestea prezintă narațiuni vizuale ipotetice și adesea conflictuale, ilustrații menite să sublinieze natura (potențial) înșelătoarea reprezentării cinematografice. Or tocmai înșelătoria – și mai ales ambiguitatea, subiectivitatea și perspectiva – sunt carnea ideatică pe care Triet o montează pe scheletul formal al filmului său, odată ce Sandra este acuzată de a-și fi ucis soțul. 

Schelet formal ce apelează din greu la cadre POV (cum este, de pildă, mișcarea camerei de la stânga la dreapta din timpul mărturiei lui Daniel, ori faptul că prologul și epilogul sunt, într-un anume sens, atribuibile perspectivei lui Snoop, astfel devenit analog diegetic al spectatorului). Dar apelează totodată și la intermedialitate – de la fotografii domestice la înregistrări audio făcute pe ascuns; de la mărturii filmate la transmisiunile televiziunilor ce acoperă cazul – pentru a-și pune în mișcare aparatul tematic: nimic nu este cu adevărat 100% creditabil, orice enunț are în el un sâmbure de speculație. Arta retoricii este una a convingerii, mai degrabă decât una a demonstrației.

„I don’t give a fuck about what is reality”, spune la un moment dat avocatul Sandrei, unul dintre multele fragmente de dialog hiper-citabile din film – iar în acest sens, Anatomy of a Fall este un film care, dincolo de structura narativă majoritar clasică, și într-un mod mai mult sau mai puțin subtil, își anunță constant intențiile. Pe lângă faptul că e (anti-)film de gen, acesta este și o explorare a noțiunii de familie – ce (și cum) anume se întâmplă într-o familie marcată de traumă violentă și de-un proces devenit spectacol mediatic? Ce înseamnă pentru o familie a avea în grijă un copil cu dizabilități? Până unde merge răspunderea față de celălalt și într-un cuplu; care sunt limitele reciprocității în procesul său decizional? Și ce se întâmplă când o familie care nu respectă întocmai preceptele heteronormative ale societății este despicată-n patru de către un sistem judiciar care adesea funcționează cu reguli sexiste? 

Răspunsului nu-i lipsește deloc umorul – „Este un cântec cu versuri extrem de misogine,” spune procurorul, comentând melodia disruptivă de la început, provocând o reacția exasperată a avocatei: „Este o variantă instrumentală!!!”. Într-o manieră ironică, tocmai procurorul agresiv este cel care-ar putea fi suspectat de misoginie și de-o manieră interogativă care mizează tocmai pe prezența cutumelor patriarhale în gândirea martorilor și experților chemați să depună mărturie la proces – printre altele, Sandra este acuzată că ar fi avut un „comportament castrator” în cadrul relației sale cu Samuel. 

Deși Anatomy of a Fall este departe de-a fi un film perfect, este unul corect – iar Palme-ul său proaspăt câștigat va amplifica cu siguranță măcar ecoul mizelor sale socio-politice, dacă nu și pe cel al întrebărilor născute din forma sa autoreflexivă.

Anatomy of a Fall se aseamănă mult cu un alt film francez recent, la rândul lui unul cu puternice mize feministe (împărțind totodată arealul ideatic despre adevăr/realitate) ce se desfășoară în cadrul unui proces: Saint Omer, de Alice Diop. Însă spre deosebire de acesta, Anatomy se sprijină mult mai mult pe artificiu pentru a-și atinge țintele, pe când Diop construia un aparat extrem de riguros care prin însăși formația sa năștea întrebările pe care Triet le deschide prin bricolarea de formate. Sigur, contează și speța aflată în joc – aici, întrebarea este „ce s-a întâmplat?”, acolo, „de ce s-a întâmplat?”. În plus, Omer deschide și un front critic față de rasism – însă la final de zi, faptul că același spațiu cinematografic național a produs aceste filme la o distanță destul de scurtă este cu siguranță o condamnare a unui climat judiciar unde femeile sunt de asemenea puse sub acuzare pentru genul lor (în definitiv, ca în lumea întreagă). Or poate aici rezidă un element subversiv al alegerii juriului – vine firesc contrastul cu deschizătorul Jeanne du Barry, sau, mai degrabă, cu modul în care fosta parteneră a actorului-protagonist a fost crucificată în fața opiniei publice globale.

„Lucrurile o să fie așa o vreme”, își consolează Sandra fiul ce plânge ascuns sub pături. Acele lucruri sunt nu doar trauma pierderii violente a unui părinte și arealul său emoțional – ci totodată permanența unui trecut ce iese la iveală în toate detaliile sale dureros de contradictorii, a unui climat social unde misoginia naște spectacole și umilințe, a unei lumi în care ambiguitățile intime ale cotidianului nu pot fi digerate de-un sistem public lacom după așa-zise „adevăruri” ușor masticabile. Deși Anatomy of a Fall este departe de-a fi un film perfect, este unul corect – iar Palme-ul său proaspăt câștigat va amplifica cu siguranță măcar ecoul mizelor sale socio-politice, dacă nu și pe cel al întrebărilor născute din forma sa autoreflexivă.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.