La finalul unei ediții de Cannes ai cărui câștigători au rămas incerți până la bun sfârșit – calitatea în general scăzută a competiției, cât și o oarecare mefiență pe care mulți au avut-o față de juriul din acest an, prezidat de Greta Gerwig, au creat așteptări care au fost în mare parte sumbre, dar și amplu spațiu pentru surprize – Palme d’Or a mers la unul dintre cele mai onorabile titluri care-au fost prezentate în acest an: Anora, noul film al indie darling-ului Sean Baker; a treia lui prezență consecutivă pe Croazetă, după debutul cu The Florida Project (Quinzaine des Realisateurs, 2017) și Red Rocket (în competiție, 2021). 

Catapultat în stratosfera cinemaului contemporan de către Tangerine, filmul lui din 2015 care trata o zi din viața unei lucrătoare sexuale trans, de culoare – și totodată primul (singurul?) mare film care-a îndeplinit promisiunea camerei de telefon de accesibilizare radicală a mijloacelor de producție cinematografică, Baker aduce acasă primul Palme d’Or pentru Statele Unite de la Tree of Life (r. Terrence Malick, 2011) încoace, punând capăt unei perioade de peste un deceniu în care cinemaul american, în ciuda prezenței sale constante, n-a reușit să convingă suficient juriile și critica de pe Croazetă. (Ultima dată când un asemenea record îndelungat a fost spart a fost în 1970, când Altman câștiga la Cannes cu M.A.S.H.; cel precedent fusese în 1957: Friendly Persuasion de William Wyler.) 

Câți și-ar fi închipuit, în urmă cu câțiva ani, această fantastică poveste rags to riches, parcă desprinsă din imaginarul epocii de Aur a Hollywood-ului, în care acest băiat cu un iPhone și un vis va ajunge să câștige cel mai prestigios trofeul al cinemaului? Și că dispozitivul lui este întocmai unul care își întoarce privirea – într-un gest inspirat deopotrivă de neorealism și de practicile unui John Cassavetes (nu-i niciun secret că acesta este un cinefil redutabil) – către unii dintre cei mai nefericiți, marginalizați și stigmatizați ai sorții, anume, lucrătorii sexuali (cărora, de altfel, cineastul le-a dedicat premiul în timpul discursului său de pe scena Grand Theatre Lumiere)? E o temă care îl preocupă pe Baker încă din 2012, când lansa Starlet – primul lui film care a rulat în competiția unui festival european de categorie A, Locarno – și pe care acesta o iterează de-a lungul unei palete largi de genuri și identități (sexuale și altminteri), de tipuri particulare de ocupații (de la pornografie până la stripping, de la club la cale), de motivații individuale și de circumstanțe economice.

Într-un oarecare sens, Anora încununează toate aceste eforturi: nu doar grație intensității adesea amețitoare a scenariului său – prima parte fiind ca un soi de beție febrilă în care câteva săptămâni de pasiune și exces anarhic trec cu viteza și vitalitatea tipică unei nopți nebune în oraș, iar cea de-a doua e trezirea dură la realitate, deșirată într-o singură zi de mahmureală existențială – ci mai ales a minuțiozității cu care își caracterizează protagonista și mediul social opulent în care aceasta aterizează cu oportunism. Anume, cel al fantasticii lumi a odraslelor de oligarhi ruși: unde mai nimic, de la petreceri orgiastice și vacanțe opulente până la case de lux și nevoile cele mai de bază ale vieții, nu este o problemă – sau cel puțin, nu până când mami și tati află că odorul lor cel scump s-a căsătorit cu o escortă. Fiindcă atunci, totul devine o problemă.

Există ceva extrem de duios în modul în care Baker schițează fațetele acestui mare personaj care este Anora (ori pe numele ei ales, Ani – într-o scenă-cheie, ea spune că-și urăște numele „uzbec stupid”). Există o ambiguitate fundamentală a acestei tinere femei despre al cărei trecut nu știm mai nimic, dincolo de faptul că împarte un apartament cu sora ei, sau că bunica ei „n-a învățat niciodată limba engleză” și că acesta este motivul pentru care vorbește limba rusă. Acesta fiind și motivul pentru care prințișorul modern Ivan (Mark Eidelstein) apelează la ea atunci când ajunge la capătul unei seri lungi la clubul de stripperi (care, evident, e o fațadă a unui bordel) unde aceasta este angajată, de unde o culege și-o aruncă în vâltoarea hedonică a vieții lui – însă de-a lungul excursului lor orbit de pulsiuni carnale, limita dintre dorință, dragoste și aranjament ajunge să dispară cu aceeași viteză cu care se trage o liniuță.

Un Palme d’Or meritoriu, pentru un film care nu doar că aduce o foarte bine-venită critică oligarhiei ruse și-a imoralității, dar are şi forța necesară de-a umaniza în fața publicului larg una dintre cele mai neînțelese, ponegrite și discriminate categorii de oameni din lume: cea a lucrătorilor sexuali.

Iar jocul magistral al lui Mickey Madison (cunoscută publicului de cinema grație unei apariții scurte, dar substanțiale în Once Upon a Time in Hollywood al lui Quentin Tarantino) aduce nu doar cantități fantastice de nerv, ci și o ascunsă latură fragilă, incredibil de casantă, a acestei fete obișnuite cu supraviețuirea și cu distracția, cu măștile sociale și the hustle, dar mai ales cu faptul că în lumea în care se învârte, totul este tranzacțional, strategic, duplicitar ori de-a dreptul violent. Cu atât mai copleșitor este contrastul atunci când ea ajunge să fie pusă față în față cu cineva care e dintr-o bucată (ba chiar oleacă cam naiv, având în vedere contextul), în persoana lui Igor (Yuri Borisov din Compartment no. 6 și Febra lui Petrov, fantastic), unul dintre aghiotanții armeni trimiși de către familia lui Vanya pentru a „rezolva” mariajul shotgun, de la Little White Chapel din Las Vegas, al mezinului. E și un prilej pe care Baker îl folosește pentru a transforma al doilea act într-un screwball comedy de zile mari.)

Ciocnirea dintre cei doi – deopotrivă insideri și outsideri ai acestui univers suspicios, guvernat de propriile legi și de legea proprie – este și prilejul unei delicate explorări a identității migranților estici din Statele Unite. Una răsfrântă între acomodare și asimilare, între asasinarea propriei identități culturale pentru a „aparține” ori o adaptare incompletă, în care stilul de viață și cercurile sociale sunt (cam) aceleași ca cele de-acasă. Aici stă mult din miezul dramei lui Anora: nu atât în dorința ei de-a obține un oarecare soi de stabilitate și de maturizare în miezul unei mediu care nu pare capabil să ofere așa ceva, cât în această identitate pe care o neagă vehement, ca pe atâtea alte lucruri din jurul ei la care închide ochii, atâtea alte lucruri pe care-ar vrea să le ignore, dar care ajung mereu să o prindă din urmă. Un Palme d’Or meritoriu, pentru un film care nu doar că aduce o foarte bine-venită critică oligarhiei ruse și-a imoralității, ba chiar infamiei sale, dar are şi forța necesară de-a umaniza în fața publicului larg una dintre cele mai neînțelese, ponegrite și discriminate categorii de oameni din lume: cea a lucrătorilor sexuali.

Anora a câștigat Premiul Palme d’Or la Festivalul de Cannes de anul acesta.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.