După un jurnal de vară de la festivalul Anonimul, revin cu unul tomnatec, de la poalele munților Făgărașului și Cibinului: la cea de-a 29-a ediția a festivalului internațional de film documentar Astra, cel mai mare eveniment din România dedicat non-ficțiunii, dar și festivalul cu cea mai lungă durată neîntreruptă din istoria post-decembristă a țării, cu o amprentă de necontestat asupra producției locale de documentare.

Duminică, 9 octombrie

Ajung la Sibiu după un drum cu trenul, timp în care mă uit la cele câteva scurtmetraje din competiția DocSchool, pe care am fost invitată să o jurizez alături de cineasta turcă Emel Celebi – despre care aflu cu puțin timp înaintea festivalului că nu mai poate ajunge în România, datorită unor probleme cu viza. Mă neliniștește puțin gândul că nu va fi aici – competiția, cu filme din țări dimprejurul Europei (și câteva românești) are un nivel surprinzător de ridicat; deși mi-am notat câțiva favoriți, nu mi-e deloc ușor să văd cum se vor așeza distincțiile pe care le vom acorda. Și, oricum, mereu mi se pare mult mai mare răspunderea într-un juriu de studenți ori de cineaști emergenți, decât într-una de regizori established. La lista de văzute mai adaug: Soy Libre și Children of the Mist, ambele prinse la OWR, ambele tulburătoare și stimulante mai ales vizavi de raportul cineast-subiect, și serenul Geographies of Solitude – care-mi gâdilă și mai mult entuziasmul față de selecția din acest an a festivalului.

După ce mă cazez, pornesc la o plimbare de bun-venit – indispensabilă, în acest oraș în care drumurile mă aduc din ce în ce mai des, cu săsească auzită pe străzi, cafenele chic, seconduri în vitrina cărora a îngălbenit foaia cu „Am primit marfă AZI” și plăcinteriile delicioase de la strada principală –, prilej cu care îmi iau o turtă cu cartofi și ceapă (mi-e și groază să mă gândesc câte vor mai fi în această săptămână). Imediat se face și ora deschiderii,  la deja-clasica Sala Thalia: la coada de acces, lume cochetă, intelectuali (îi zăresc pe undeva pe soții Miroiu), cineaști, desigur – iar înăuntru, pe scenă, așteaptă Taraful lui Caliu, deja o prezență tradițională la festival.

Însă ce urmează este un șoc care-mi lasă un gust amar – iar asta în niciun caz datorită filmului din deschidere, Pocalul. Despre fii și fiice, debutul cinematografic al antropologiei Cătălina Tesar, co-regizat alături de Dana Bunescu (care demonstrează și cu acest prilej marea ei versatilitate ca cineastă), prezentat în premieră internațională la Sarajevo, în August, și în premieră națională aici, la festivalul care (înțelegem din discursul introductiv) i-a catalizat geneza. Filmul este, în esența lui, o tragedie, regizată cu foarte multă sensibilitate și empatie: urmărind viața a doi tineri romi cortorari aflați într-o căsnicie aranjată aproape vreme de un deceniu. Cuplul se află sub presiunea constantă a familiilor lor să facă un copil de sex masculin pentru a se supune regulilor comunității – reguli dominate de Tahtai, pocalele titulare, care sunt simboluri ale statutului social  și se dau la schimb între familii atunci când are loc o căsnicie, pentru a fi returnate abia după nașterea unui băiat.

Nu, șocul se datorează publicului prezent în sală: public care, la finalul deschiderii de gală a putut vedea că atât regizoarele, cât și protagonistele erau prezente la proiecție. Asta nu i-a oprit din a exersa un minim de autocontrol în a ascunde impulsurile rasiste și clasiste: de la un punct încolo, la film s-a râs ca la o comedie bulevardieră, în momente atât de nedemne și dând dovadă de atâta puerilitate – un rezultat nefericit al unor teste de fertilitate sau când se dau niște sfaturi băbești naive, o scenă în care se înmulțesc niște animale, oricând bătrânul patriarh al familiei perorează despre pocalul familiei, ba chiar și o scenă în care personajele mănâncă semințe de floarea soarelui (!!!). Am plecat de îndată ce s-au aprins luminile – nu voiam să aud ce întrebări ar putea pune un asemenea public (iar discuțiile ulterioare din timpul serii mi-au confirmat asta: cineva a întrebat-o pe protagonistă câte clase de școală a făcut, Dumnezeule!).  Reacțiile la care asistasem erau complet antitetice față ce și-ar dori orice festival, orice regizor de film documentar – nu empatie, ci batjocură, nu deschidere, ci dispreț, nu înțelegere, ci falsă superioritate și elitism (nimic altceva decât cea mai mizerabilă formă de mediocritate intelectuală și morală). Mă uit peste notele mele din timpul filmului – „Mă bucur pentru voi, burghezi sibieni, care ați avut privilegiul să fiți educați despre sănătate reproductivă, care nu sunteți forțați să duceți sarcini și să vă căsătoriți de adolescenți, mă bucur că acest film a fost o comedie pentru voi, în timp ce protagonista plânge pe ecran.” Și mă gândeam serios, ce rost mai au toate strofocările noastre, dacă după 29 de ani, un public este în stare să aibă asemenea reacții? Închei seara cu Andreea Chiper, despicând toate lucrurile acestea la bere.

Luni, 10 octombrie

Mă trezesc cu gândurile puțin mai calme, după seara de ieri: îmi fac plimbarea de dimineață, lucrez puțin, apoi intru alături de Andreea și gașca ei la The Pawnshop (r. Łukasz Kowalski, foto principal), unul dintre filmele pe care mi-am zis că nu le ratez, după ce-am citit sinopsisul: și bine am făcut – un film despre cel mai mare second-hand din Polonia, adică ceva de neratat pentru o adeptă religioasă a second-urilor. Încă de la prima scenă – un cadru-secvență în care proprietarul Wiesek se ceartă la telefon cu un client nesatisfăcut în timp ce umflă baloane – am știut că e ce trebuie. Kowalski explorează labirintul acestui imens magazin-emporium de la periferie, cu peste 70,000(!) de obiecte aflate la vânzare, în care găsești efectiv orice – de la haine la veselă, electronice și articole sportive la trofee de vânătoare. Apoi avem oamenii care se ocupă de această enormă cantitate de lucruri: de la patronul excentric Wiesek și partenera sa  Jola, cu unghiile ei roșii și ascuțite, perpetuu îmbrăcată în blănuri, la restul angajaților, cu toții ducând în spate trecuturi marcante (relații abuzive, pauperitate). Între țigările fumate pe bandă rulantă, experimente în care se testează electrocasnicele (incluzând un moment ilariant cu un cuptor cu microunde – „Dumnezeule, îl luăm!”), reiese portretul unui centru comunitar informal, unde se nasc rețele de sprijin alternative între cei mai necăjiți locuitori ai cartierului și angajați, în egală măsură lucrători sociali și psihologi (chiar și între ei), nelipsit însă de un umor spumos, care transformă magazinul de pe Strada Perseverenței nr. 1 (!) într-unul cu care se poate relaționa la nivel universal.

După prânzul de la Sala Thalia, tura de proiecții de seară, de la mall-ul Promenada (pe cât de neplăcut de traversat în drum spre cinema, pe atât de bune sălile de proiecție ): care începe cu Life of Ivanna, de Renato Borrayo Serrano. Un portret al vieții foarte dure din adâncurile tundrei siberiene, centrat pe titulara Ivanna, o femeie dintr-o comunitate de neneți, care, cu țigara nelipsită dintre buzele ei (mult fumat în filmele de azi), crește cinci copii mici de una singură, într-o baracă mobilă, fără curent electric, trasă de o sanie cu reni. Pe cât de grea, chiar tragică este viața protagonistei – rămasă însărcinată în adolescență, cu un soț devenit între timp alcoolic și abuziv – pe atât de greu este să relaționezi cu ea prin compătimire: forța pură a caracterului ei puternic (printre altele, este cea mai bună mânuitoare de reni a comunității) eludează, ba chiar respinge mila, și inspiră admirație. Nici superbele, straniile peisaje siberiene nu exercită atâta forță de atracție, fascinație cât exercită Ivanna, atât de verticală în momentele ei de strădanie, cât și în cele de eliberare – și ce frumoasă scenă este cea în care se lasă pe ritmul unei melodii ale formației Kino. Al doilea film al serii – Valuri pe uscat, debutul Ralucăi David – mă lasă însă nedumerită: un portret al unui surfer din Republica Moldova care, dincolo de carisma evidentă a protagonistului, nu transmite mai nimic și, mai mult decât atât, nu reușește să se coaguleze într-un discurs coerent despre vreuna dintre pistele pe care le deschide (ineficiența comitetelor olimpice est-europene, statutul de emigrant poliglot, viața de sportiv constrâns de geografie). Poate că ce rezumă cel mai bine indecizia acestui film este faptul că vedem surprinzător de puțin surf într-un film despre surfing.

Marți, 11 octombrie

Încep ziua din nou la Cinema Astra din Piața Mică, la proiecția de dimineață – azi, Cine am fi fost, un film-eseu legat direct de tema centrală din acest an, „Dragoste Eternă” (din care mai fac parte și Fire of Love, pe care-l voi vedea diseară, sau Marianne & Leonard, de mâine). Cu siguranță cel mai dur dintre ele, în termeni de subiect: documentarul tratează moartea iubitei cineastului într-un accident de mașină (în care se afla și el; ambii sunt creditați ca regizorii filmului), în trei capitole – cel al relației propriu-zise, al perioadei de doliu și recuperare și planul „prezent”. Un film ce intră puternic nu doar în elementele afective (relația lor era, într-adevăr, una foarte iubitoare, contribuind cu atât mai mult la tragedie: „Cât de ușor era să o faci fericită”, remarcă regizorul la un moment dat, în voice-ver) ci și în ascunzișurile ei cele mai dureroase (momente de regret, declanșarea traumei și a ideației suicidare după accident, strigătele după ajutor, recuperarea fizică). Dar interesant mai ales prin abordarea vizuală eclectică, chiar ludică pe alocuri: amestec insolit de capturi  de ecran care punctează cronologia evenimentelor (de pe aplicații precum Tinder, WhatsApp, Google Calendar și, într-un moment surprinzător de sincer, Reddit și Imgur), filmări de arhivă ce testează uneori diverse artificii tehnice (slow-mo, timelapse, fisheye și littleworld) dar și imagini utilitare (RMN-uri și radiografii, imagini din presă de la locul accidentului). Deși puțin lungit în partea finală, Cine am fi fost este cu siguranță un document interesant și emoționant al procesului de doliu în epoca modernă, în care existențele noastre lasă infinit mai multe urme în calea lor.

După prânz, mă duc spre mall, la proiecția Brotherhood – genul de documentar seductiv, cu feeling de ficțiune (montat ca atare, filmat cu multicam, multe cadre apropiate), despre viețile a trei frați, bosnieci musulmani orfani de mamă, ai căror tată este condamnat la închisoare pentru participarea la acțiunile Statului Islamic. Înainte de plecare, ca într-o pildă biblică sau un basm, tatăl le dă celor trei feciori sarcinile pe care vor trebui să le îndeplinească în timp ce este întemnițat: cel mare se va ocupa de menținerea (financiară) gospodăriei, cel mijlociu va avea grijă de stâna de oi, iar cel mic se va dedica studiilor de la medresă, școala religioasă musulmană. Desigur, sarcinile merg și nu merg, iar cei trei băieți sunt cât se poate de diferiți: primul născut tinde spre o viață „obișnuită”, cel mijlociu este cel mai loial și obedient tatălui, iar mezinul, surprins în plină trecere prin pubertate, este singurul cu o atitudine critică (de pildă, e singurul care se întreabă „ce căuta tata acolo [în Siria]?”). Bucolic, calofil, Brotherhood este un film foarte seducător – ceea ce, desigur, deschide din plin frontul chestionării lui pe plan etic (mai ales față de reprezentarea onestă vs. exploatatoare a protagoniștilor, dar și față de chestiunea umanizării excesive a unui colaborator ISIL).

După cină, revin la Cine Gold pentru Fire of Love, de Sara Dosa – unul dintre cele mai circulate filme documentare ale anului, judecând după palmaresul său imens, incluzând festivaluri precum Sundance, SXSW, Visions du Reel și CPH:DOX –, un film de montaj (cu ocazionale inserții animate) despre cei mai faimoși vulcanologi din istorie, cuplul Katie și Maurice Krafft. Și, într-adevăr, filmul are o forță de atracție absolut impresionantă: imaginile filmate și fotografiate de cuplul Krafft, care s-a aventurat pe buza tuturor celor mai periculoși vulcani activi de pe glob între anii șaptezeci și 1991 (anul morții lor într-o erupție a muntelui Unzen, din Japonia), sunt absolut hipnotice – de la imagini ale lor, în costumele lor de protecție ca de cavaleri teutoni extratereștri, umblând chiar la marginea unor erupții active, la cadre în care exploziile de lavă se întind ca într-o pictură de Jackson Pollock. Dosa narează viața celor doi cercetători francezi într-un text cu note și observații adesea poetice – care ilustrează, de pildă, cum munca lor a însemnat și un refugiu în lumea naturală în peisajul sumbru al Europei postbelice, dar și o dezamăgire profundă față de umanitate în sine, odată cu proliferarea războiului rece și a celui din Vietnam. Absolut impresionant – mai mult decât un documentar biografic, acest film-eseu are forța necesară de-a captiva atât publicul larg, cât și nișele cinefile.

Miercuri, 12 octombrie

De dimineață, momentul deliberării – petrecut pe Zoom – cu doamna Celebi. Ne înțelegem de minune încă din prima: după ce deschid întâlnirea, văd că și dânsei i-au plăcut exact aceleași filme ca și mie (cu foarte mici diferențe de opinie pe două filme), așa că are loc una dintre cele mai plăcute și simple ședințe de deliberare din „cariera” mea de jurat de până acum. Cea mai bună regie o acordăm singurului lungmetraj din competiție, Family Love de Eric Esser, care explorează posibila colaborare a bunicului regizorului cu autoritățile naziste cu mult curaj și talent narativ, înfruntând atât rude, arhive și imagini necreditabile. Iar cel mai bun film merge către A Place in This World de Emilie Beyssac Cywinska, tot un film despre trecutul politic al bunicilor persoanei din spatele camerei, dar de data aceasta un tribut tandru adus celor doi ex-membri ai mișcării Solidarność ajunși la bătrânețe. (O mențiune specială o acordăm și unui film UNATCist – Arsenie’s First Birthday, o mărturie a crizei refugiaților ucraineni de la granița nordică a României din primăvară, văzută prin eforturile unei foarte tinere mame de-a ajunge la soțul ei, aflat în Italia.) La final, scriem textele de motivație prin corespondență. Restul amiezei o dedic plimbărilor cu Andreea et comp: o raită prin seconduri și cafenele; o zi de relaxare.

Seara, ajung la unul dintre cele mai intens anticipate filme ale ediției, piesa centrală a retrospectivei Nick Broomfield – Marianne & Leonard: Words of Love (2019). Sala este plină ochi, cu tipul de public pe care-l găsesc întotdeauna cel mai frumos: majoritatea sunt fie tineri, fie persoane de vârsta a treia, atât de mulți încât unii prind loc pe scări. „Cât de frumos,” mă tot gândesc, fiindcă n-am mai văzut așa ceva de mulți ani – chiar ani buni și înaintea pandemiei. Cât despre film în sine – relativ convențional ca alegeri, combinație între arhive foto-videografice și talking heads care oferă mărturii despre începuturile carierei muzicale ale lui Leonard Cohen și asupra relației sale cu muza lui timpurie, Marianne Ihlen, cunoscută în mica comună artistică de expați ce se formase pe insula grecească Hydra, în anii șaizeci. Ce-i inedit este – dincolo de forța de fascinație perenă a privirii înlăuntrul vieții unui geniu modern – că Broomfield, însuși, a fost unul dintre partenerii Mariannei la un moment dat: dând astfel poveștii de dragoste un mai amplu și intim suflu, dar și o privire spre colțurile incomode, acolo unde elogiile tind să acopere totul cu glanț.

Ziua se încheie la restaurantul Kulinarium, la o cină cu jurații din toate competițiile festivalului și cu directoarea artistică, Kato Csilla – de la care aflu un important amănunt: pentru veteranii Astra, publicul din seara de deschidere, așa cum a fost, a fost totuși net superior celor din anii nouăzeci, care reacționau virulent la adresa filmelor despre comunitatea romă (și nu doar publicul, ci chiar și realizatorii de reportaje documentare uneori); ce stranie e perspectiva istorică: progresul există, iată, dar – vorba aia – încă mai este mult până departe.

Joi, 13 octombrie

Calm și ploios în prima parte a zilei: prima proiecție este de la ora 17, la Thalia, cu Vulturii din Țaga (r. Iulian Manuel Ghervas și Adina Popescu), despre eponima echipă de fotbal dintr-un sătuc transilvănean. În centrul filmului, îl avem pe vârstnicul Nelu, managerul echipei –  penultimul loc din Liga a V-a – care se chinuie să o țină în viață cu jucători de toate vârstele, mulți dintre ei chiulind de la meciuri și antrenamente (din varii motive: de la muncă, la majorate soldate cu mahmureală), rezultând adesea în scoruri distrugătoare.  filmul este o comedie spumoasă, punctată de un laitmotiv vizual metaforic pe măsură: linii trase strâmb, omniprezente în viața lui Nelu – începând cu marcajele pe care le trage în mod repetat  pe teren cu o veche mașinărie cu cretă, la brazda care taie strâmb pământul terenului său agricol mic, o paralelă (sic!) cu mersul anapoda al echipei. Finalul, însă, este un foarte surprinzător (din toate punctele de vedere) happy end – cu atât mai mult cu cât soția domnului Nelu, și ea prezentă în sală și-n film, i-a făcut o declarație de dragoste la scenă deschisă în timpul Q&A-ului. M-am topit.

Apoi seara, la Cine Gold, Globus – un film comandat de televiziunea de stat poloneză și regizat de Clara Kleininger, care surprinde cele câteva luni de zile din sezonul 2017-2018 în care circul de stat se adaptează la o nouă lege, care interzice utilizarea animalelor sălbatice vii în spectacole. Personajele principale sunt doi dintre acrobații care lucrau direct cu mica grădină zoologică de animale exotice a circului Globus – tigri, lei, cămile și dromaderi : Mioara se înscrie la audiția primului spectacol după interdicție, regizat de o mână de acrobați cu experiență la prestigiosul Cirque du Soleil, în timp ce Adrian se îngrijește de transferul animalelor către zoo-uri. Un subiect interesant, dar cu o abordare puțin cam superfluă: în primul rând fiindcă ignoră faptul că interdicția a venit ca urmare a unui incendiu în care au murit 11 animale chiar la Globus, în ianuarie 2017, iar relația celor doi cu animalele, deși vizibil una foarte bună, este distorsionată de această omisiune. În al doilea rând, nu prea înțelegem cum funcționează instituția, în sine, a circului, dincolo de personajele sale și de câteva ciocniri dintre noii directori artistici, reformiști și echipa bulversată de schimbări; partea Wiseman-iană lipsește cu desăvârșire. Un element este însă excelent: utilizarea filmărilor de arhivă – de la reportaje Sahiote, glamoroase și propagandiste, la filmari pe VHS ale unor spectacole din anii nouăzeci și douămii, aproape onirice în conținut (vezi scena în care Mioara, îmbrăcată în prințesă, apare în ring pe spinarea unui unicorn alb).

Vineri, 14 octombrie

Ultima zi – ultimele ture de plimbare prin oraș cu Andreea, ultimele runde de magazine second-hand și de cafenele, înainte de primul dintre cele două filme de final (alese cu greu: sindromul de weekend festivalier mă lovește din plin, când apar și câte trei filme care mă interesează deodată).  Without, de cineastul sârb Luka Papic, e un foarte straniu film hibrid despre un pictor din Belgrad care își pierde câinele (partea fictivă)care se întâlnește cu diverși oameni care și-au pierdut câinii pe parcurs (partea documentară) – totul punctat de diverse gânduri extrem de ciudate ale acestuia alături de și-mai-ciudatele lui picturi cu biserici ortodoxe, militari și femei goale. Dincolo de-a fi o piesă de atmosferă, mărturisesc două lucruri: primul, nu prea înțeleg ce își dorește acest film să obțină de la sine  și, doi, regizorul venit la Q&A a spus acolo unul dintre cele mai stupide și cinice lucruri pe care le-am auzit în ultima vreme, anume că „[înmulțirea și domesticirea] speciei câinilor este o greșeală enormă a umanității”. Înjur în gând și părăsesc imediat sala, o culeg pe Andreea și mergem împreună la Sala Thalia, pentru ultimul film pe care-l am în plan la această ediție: Apropierea, de Botond Püsök.

Apropierea a fost cu siguranță unul dintre cele mai așteptate filme ale ediției, având și acesta premiera la Sarajevo precum filmul Laurei Căpățână și al Danei Bunescu. Motivul principal pentru această anticipație este subiectul filmului: lupta unei mame – Andrea, o actriță a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj – de a-și proteja  copiii de fostul ei partener, care a abuzat-o sexual pe fiica ei  dintr-o altă căsătorie, și care tocmai a fost eliberat condiționat din închisoare. Întoarcerea lui în comunitate (un mic sat cu majoritate maghiară din județul Cluj) redeschide din plin toate rănile: nu doar trauma latentă, ci și un nou sentiment de nesiguranță dat de prezența lui și de dorința de a căpăta drepturi de vizitare asupra fiului lor, cât și de oprobiul  satului, care o acuză pe Andrea că ar fi fabricat totul. Püsök atacă pe două fronturi: pe de o parte, folosindu-se de accesul deplin pe care îl are în căminul familiei pentru a crea un portret complex al acesteia, reprezentând atât momente dificile cât și unele de calm și ușurătate, afecțiune; pe de alta, criticând frontal misoginia adânc înrădăcinată din România și eșecul aproape total al statului de a proteja victimele abuzului sexual. Dacă de primul front se achită cu brio, al doilea este cel care scârțâie: în căutarea unui public larg, filmul apelează la diverse tertipuri mainstream (muzică siropoasă în extra-diegeză, un supercut la final care ne țipă în față că „viața merge mai departe”, etc.), dar și la un montaj din off al opiniilor retrograde ale sătenilor, peste imagini generice ale satului, uneori cu un efect sonor de ecou adăugat în post. O estetizare, deci, a acestor atitudini medievale – iar ca orice alegere estetizantă într-un film despre o temă atât de nevralgică și de importantă, aruncă o umbră  peste întregul demers.

Cam atât de la ediția din acest an a Astra Film – una incitantă, cu un nivel ridicat al calității curatoriale și cu o anvergură mare de teme sociale stringente atinse: cu tot cu bemoluri, cu siguranță un vârf al ultimilor ani. Filmele din festival pot fi urmărite online de mâine, vreme de 2 săptămâni – găsiți mai multe detalii pe website-ul lor oficial.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.