Mi s-au lipit de suflet două secvențe de film de la Astra FF: prima, din „Și apoi se lasă seara”, cu o bunicuță care-și plimbă rochia de mireasă până la cel mai înalt arbore de pe colină, unde o flutură în vânt și imploră norii să se scuture, ca să nu distrugă recoltele. A doua e un soi de anti-șamanism, în „Kodokushi”; un bătrân singur care promite să spună toate rugăciunile pe care le știe ca să nu mai plouă în ziua în care, speră el, se va reîntâlni cu familia, se va așeza pe o pătură și se va juca, în final, cu nepoțica lui. M-am gândit la toate magiile și superstițiile pe care le-am văzut defilând în fața mea, în copilărie, dar niciuna n-avea sâmburele ăsta de carne vie – ce înseamnă de fapt să vină ploaia atunci când o ceri insistent? Sau invers? Filmele astea încheagă ideea că singurătatea bătrânilor are ceva metafizic în esență, că oamenii singuri au tainele lor pe care nu le împărtășesc decât cu Doamne-Doamne; și apoi, mai e felul în care calificăm moartea, fie ca o experiență definitivă, fie ca o plonjare într-o călătorie nouă. 

Am descoperit în câteva filme de la Astra FF un fir roșu care leagă Japonia de Lituania, Serbia de Germania – amânarea morții sau ambalarea ei în ceva extraterestru de ce știm noi; schimbarea ritualului, schimbarea obiceiului. În Sunt alături de tine (r. Virginija Vareikyte, Maximilien Dejoie), urmărim o brigadă de poliție specializată în combaterea suicidului, două femei solare care le alină zilele oamenilor singuri, le spun vorbe bune sau le trimit cadouri, cât să mai uite de necazuri. La antipod, în Kodokushi (r. Ensar Altay), remediul pentru asta e o rețea absurdă, à la The Lobster, unde singuraticii vin să socializeze în cafenele pentru doi, sunt puși la o masă și invitați să se confeseze unul altuia, cât să se păcălească singuri că sunt bine. În ambele cazuri, soluțiile astea sunt doar un remediu temporar, n-au cum să fie un erzaț pentru familia care nu mai vrea sau nu mai poate fi prezentă. La finalul spectrului, Post Mortem Berlin (r. Anton von Heiseler) e un observațional care redefinește noțiunea ultimului drum. Într-un crematoriu robotizat, regizorul atașează aparatul de filmat de capătul sicriului și plonjează alături de el într-un hău de fiare și lumini, dintr-un lift în altul; e ca și cum te-ai lăsa pe mâna roboților și te-ar duce în propria lor dimensiune. Pune asta față în față cu ritualurile românești și bocitoarele – aici nu mai există prezențe umane, și dacă mai apare câte-un om, are de-a face doar cu retușurile (pune un baraj de sticlă, pune urnele în ordine, mai mută un transpalet). 

Ce-i cu adevărat înnoitor e că atât Kodokushi cât și Post Mortem Berlin discută despre fizicalitatea morții, nu despre călătoria abisală. În ambele cazuri, luntrașul nu există sau e înlocuit (în primul, de liniștea celui trecut se ocupă un om inimos care tot încearcă să le ducă rudelor obiectele personale ale decedatului, dar toți le refuză, așa că rămâne cu ele în casă, spre spaima mamei sale; în al doilea, călăuza e însuși androidul). Apoi, Kodokushi e de-a dreptul naturalist – Altay insistă pe detaliile pseudo-reconstituirilor făcute de experți, pe obiectele prăfuite și mucegăite, pe saltelele în putrefacție. Structura de rocă dură a lui Post Mortem e spartă și ea de secvența în care defunctul e mutat dintr-un sicriu în altul, iar camera îl surprinde de la distanță. Spaima de momentul morții e atinsă de foarte mult absurd – japonezii au, de pildă, un semn universal pentru „nu am murit încă, sunt bine”: își ridică zilnic corespondența și lasă fereastra deschisă. Dacă niciuna dintre ele nu se întâmplă într-o săptămână, vecinii se alertează, încep să le miroasă ușile apartamentelor. În același timp, dacă primește invitația de a veni la ceai, aproapele refuză politicos – nu e timp de amabilități, totul se discută în buza ușii întredeschise.

Există o capcană vizibilă în filmele astea, și anume de a supraaglomera cu sensuri niște narațiuni care conțin deja prea mult: stăruie prea tare pe viața personală a celor care alină, respectiv a trasa artificial niște diagonale (ori au și ei spaima de moarte, ori încearcă să fugă de ea ajutând alți oameni). Nu pe teritoriul estetic mi se pare că aceste documentare ating desăvârșirea, ci prin simpla sondare a subiectului, care deschide tot atâtea situații neașteptate, pe care regizorii au intuiția să le surprindă; ia de pildă bătrânul care vine cu o sacoșă la locul de întâlnire cu străinii – se așază cuminte, ascultă bârfele celor din jur, și, inadaptat și deranjat, pleacă să hrănească porumbeii. 

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.