Comparativ cu anul trecut, când festivalul s-a ținut, din rațiuni evident pandemice, într-o formulă scurtă și virtuală, ediția de anul acesta a Festivalului Internațional de Film de la Berlin (a 72-a) și-a propus o încercare de revenire la o posibilă normalitate. Berlinala s-a desfășurat hibrid, cu proiecții și gale în persoană, dar cu câteva segmente esențiale ale festivalului, ca European Film Market sau ca Berlinale Talents trecute în online. Dacă luna trecută Rotterdam-ul, spre exemplu, își punea la dispoziție selecția și pe platformă, Berlinul a optat pentru o variantă în care presa să fie nevoită să se deplaseze fizic la festival sau să apeleze la bunăvoința unor screenere din partea distribuitorilor. Deci, înainte să ne bucurăm că ne-am putea întoarce în sfârșit la acel mingling festivalier și de industrie, să ne aducem aminte că ne aflăm încă în plină pandemie. Pentru mulți jurnaliști, situația critică a ultimelor luni n-a făcut neapărat dezirabilă o călătorie către Berlin și trebuie să recunosc că până și deasupra șederii mele a stat un nor amenințător al ideii că poate nu am făcut totuși o alegere bună pentru propria sănătate, oricât de multe și solide măsuri și-a luat organizarea festivalului. De altfel, chiar un covid scare a făcut ca zilele mele de festival să fie considerabil mai puține decât plănuisem, motiv pentru care mă întorc de la Berlin cu o experiență condensată și cu inima ușor frântă.

Per total, selecția de anul acesta nu pare să fi fost chiar vârful de lance cu care e adesea asociat festivalul, ci s-a orientat către filme, chiar dacă bune și simpatice, mai cumințele. Posibil ca asta să fie doar o impresie personală, întrucât nu am avut timpul să navighez multe alte secțiuni în afara competiției, mai ales Forum sau Encounters unde rezidă în genere masa experimentală.

Din start trebuie să menționez că nu am mers la Berlinale ca presă, ci pe o acreditare de student, dintr-o noțiune romantică cum că e ultimul meu an ca student în România și că aș putea profita de așa ceva one last time. Totuși, aceasta a venit cu destule limitări de tipul proiecții sau locații la care nu am avut acces, ceea ce nu mi-a fost neapărat confortabil din postura de critic de film. Iată încă o lecție învățată, presupun. Faptul a adus și multe libertăți binevenite, în sensul în care Berlin 2022 a fost un fel de experiență „pentru mine”, fără angajamente, fără vreo presiune cu care vine de obicei statutul de presă. Mi-am permis să-mi aleg filmele instinctiv și să mă bucur de cinema într-un spirit destul de pur cinefil, așa cum mi-aș dori ca oricine să o poată face la un moment dat. Cu alte cuvinte, ceea ce vă voi mărturisi că e primul meu drum la Berlin a fost o mică lăfăială cinematografică.

Poate că plutesc în aer toate aceste tensiuni ale unei lumi în impas sau poate că e un zeitgeist general care îndeamnă către introspecție și caută tămăduire, dar instinctul meu pare să mă fi condus către o sumă de filme care să se preocupe, ca un fir roșu, cu slăbiciuni și vulnerabilități. Traume și pierderi, complexe și greșeli ale vârstelor, iubiri și familii dificile s-au strecurat cam prin tot ce am găsit notabil în patru zile de festival, uneori mai reușit, alteori mai convențional, având în vedere că am urmărit predominant competiția și proiecțiile speciale. În mod particular, ce mă bucură destul de tare e că o bună parte dintre aceste filme au în prim plan personaje trecute de pragul vârstei de 40-50 de ani – într-o lume a audiovizualului care încă insistă în cultul unei tinereți perfecte. Mă bucură și să văd modele feminine neconvenționale, precum și multe regizoare pe care le pot trece pe lista de filme cel puțin satisfăcătoare cu care mă întorc de la festival.

About Joan, r. Laurent Larivière

Aș zăbovi în primul rând asupra About Joan, în spiritul în care această cea de-a 72-a ediție a Berlinalei îi acordă premiul de onoare pentru întreaga carieră lui Isabelle Huppert, aici într-un rol principal poate  nu chiar dintre cele mai strălucite ale carierei, dar, totuși, simpatic. O întâlnire aleatorie cu o iubire din tinerețe îi declanșează lui Joan (Huppert) o călătorie prin decenii ale propriei vieți, retrăgându-se la conacul său din provincie și rememorând micile și marile tragedii prin care a trecut. Amintiri între Franța și Irlanda, prima dragoste, divorțul părinților, iubirile maturității, amintirile cu fiul său, Michel (Swann Arlaud), care o vizitează la conac. Mici semne sugerează că avem de a face cu o rememorare fictivă, care pare să dezvăluie niște mecanisme de adaptare pe care femeia și le-a format de-a lungul anilor. Devoalarea care se acumulează treptat în legătură cu incongruențele dintre ce ne povestește Joan și ce s-a întâmplat în realitate nu e ceva complet inovativ, dar am putea revendica personajul acesteia ca pe un studiu dulceag al nostalgiei și al unei maturități târzii încă petrecută de răni ale trecutului.

Ceea ce pare să demonstreze About Joan e exact cât de mult poate Isabelle Huppert să ridice orice film în care joacă prin simpla sa prezență. Pe cât de rece, pe atât de sensibilă, Joan e îmbibată în acel șarm incomparabil al actriței și alternează subtil variile sale stări și deschideri față de oamenii din jurul său. Swann Arlaud în rolul fiului său e o prezență inițial neașteptată, dar finalmente extrem de plăcută, făcând împreună un duo mamă-fiu care alternează între căldură și intransigență, fără ca Joan să fie definită prin calitățile sale de mamă.

Fire / Both Sides of the Blade, r. Claire Denis

Fire începe cu o superbă secvență în care un el (Vincent Lindon) o ajută pe o ea (Juliette Binoche) să plutească într-o mare calmă. O imagine plină de candoare a unei iubiri senine, care nu are nevoie de cuvinte. Denis reușește să construiască în Fire o intimitate atât de caldă a vieții de cuplu, ca apoi să o zdruncine cu o intensitate sfâșietoare. Intimitatea e cu atât mai apreciabilă cu cât povestea se ramifică într-un triunghi amoros al unor oameni maturi, nu al unor puști mânați de sentimente pasagere. Miza filmului e aceea a pasiunilor trecutului, care se strecoară în prezent și periclitează încrederi care s-au clădit cu greu, de-a lungul anilor. Cu un dialog fin și memorabil despre cât de mult cineva poate ține la altcineva, dacă ai iubit pe cineva vreodată, îl vei iubi pentru totdeauna spune Fire. Posibilitatea unui adulter e explorată de Denis cu mult tact, nu ca o deviație, ci ca un proces complex, unde toată lumea va suferi.

Noul film al lui Denis adună o distribuție stimabilă – Binoche, Lindon, Grégoire Colin, Mati Diop, plus o prezență mai mult decât notabilă a veteranei Bulle Ogier, într-un rol mai mic decât i-l cere prestigiul. Totuși, în ciuda faptului că Denis a fost laureată cu un Urs de Argint pentru regia filmului, Fire mi se pare unul dintre filmele mai slăbuțe ale regizoarei. Un film matur, rafinat, o dramă serioasă, cu siguranță, dar parcă Juliette Binoche în rolul Sarei își trăiește teroarea de a se reîndrăgosti de fantomele trecutului la un paroxism adesea forțat sau melodramatic. Acestea fiind spuse, un film de Claire Denis, fie el și mediocru pentru regizoare, e adesea mai bun decât multe alte filme și în mod cert mai bun decât multe din competiția de anul acesta de la Berlinale.

The Line, r. Ursula Meier

De la Claire Denis numai bine trecem la The Line, care are imaginea semnată de colaboratoarea sa iconică, Agnès Godard. The Line are un aer de film european stereotip, dar e salvat de interpretarea carismatică a lui Stéphanie Blanchoud, în rolul unei tinere (Margaret) care se chinuie cu propriile impulsuri agresive și cu o familie disfuncțională. De cealaltă parte a conflictului, în rolul unei mame pianiste cu aspirații mici burgheze, e Valeria Bruni Tedeschi, poate puțin clișeică și mult prea afectată în calitățile sale de mamă-artist isterică, căreia nu îi pasă de copiii săi. The Line debutează, în urma unei altercații, cu un ordin de restricție care îi interzice lui Margaret să se apropie de mama sa și care generează varii încercări de reconciliere familială. Jocul lui Blanchoud e lăudabil exact acolo unde actrița e capabilă să întruchipeze atât revolta sa fizică, cu pumni și reproșuri, cât și disperarea în fața futilității acțiunilor sale de a-i comunica mamei că o iubește. Meier plimbă inteligent de colo-colo o anumită vină – nimeni nu e integru moral și fiecare membru al familiei are transgresiunile sale față de ceilalți. Singurul înger (aproape literalmente, pentru că se tot roagă la Dumnezeu) e sora cea mai mică a familiei, Marion, care vrea să împace pe toată lumea și care încearcă să împartă, sfințește, bucurie.   

The Line nu e consecvent în calitățile sale, cade des în locuri comune ale cinemaului european și al dramelor de familie, dar beneficiază din când în când de momente pline de inspirație. Filmul se termină cu un superb și devastator cântec acustic al lui Blanchoud, pe care personal îl caut să-l ascult în continuu. La capitolul muzică ar merita menționat poate și că Benjamin Biolay figurează într-un rol minor al unui fost iubit, care chiar dacă e nesatisfăcător și nu duce aproape nicăieri, măcar e un element simpatic de cultură populară.

Good Luck to You, Leo Grande, r. Sophie Hyde

Aș miza pe Good Luck to You, Leo Grande că va avea cea mai lungă viață de cinematograf dintre toate filmele de anul acesta de la Berlinale (deși a avut premiera mai devreme la Sundance). E un film de limbă engleză și de public larg – chiar dacă propune o discuție nuanțată despre sex work și sexualitate la vârste mature. Existența filmului în sine pare să dovedească că nu-i atât de greu să integrezi niște noțiuni despre body image sau niște perspective mai puțin obiectificante despre sexualitatea feminină într-un discurs general sau accesibil tuturor. Cu o poveste despre o văduvă care plătește un bărbat mult mai tânăr pentru servicii sexuale, Good Luck to You, Leo Grande e o comedie ușoară și dulce, dar care n-ar fi avut deloc farmec fără prezența electrizantă a Emmei Thompson ca Nancy, o fostă profesoară de religie. Nici Daryl McCormack nu e totuși mai prejos, punând în scenă un Leo Grande seducător, dar incredibil de comforting – un sfânt al sexului, cum pune problema personajul lui Thompson. Per se, nu aș spune că filmul contribuie considerabil la destigmatizarea meseriei pe care o practică Leo Grande, e prea puțin politic în acest sens, dar momentele intime între cei doi și nesiguranțele lui Nancy lasă loc pentru multă empatie, de ambele părți.

Good Luck to You, Leo Grande pare să cumuleze cel mai strâns niște discuții despre vulnerabilități și tămăduire. Filmul nu e profund, dar e un îndemn de a te redescoperi pe tine însuți și de a-ți învinge propriile prejudecăți despre ce meriți sau despre ce ești în stare să faci. Linia de gândire e una un pic de duzină, dar nu cred că strică să ne amintim cum zicea și Emma Thompson la proiecția publică, că toți merităm să facem ceva pentru plăcerea noastră.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.