Există ceva absolut magic în modul în care Andrea Arnold folosește muzica pop din interiorul diegezei. În 2017, cineasta britanică semna unul dintre cele mai frumoase momente de cinema ale deceniului în American Honey: faimoasa secvență a primei întâlniri dintre protagoniștii Star și Jake într-un supermarket oarecare, a cărei mizanscenă este gândită în jurul mega-hitului „We Found Love” al Rihannei. Mai apoi, în 2021, ea tăia o scenă în care una dintre cele două juninci din documentarul Cow este curtată (și montată) de un taur după ritmurile din Tyrant de Kali Uchis. 

Iată că în Bird, cel de-al cincilea lungmetraj de ficțiune al carierei ei, Arnold apasă pedala muzicii până la capă: încă de bun început, când Bailey (Nykiya Adams) este luată pe-un scuter de către tatăl ei, Bug (un Barry Keoghan jucând un băiețaș hackney la vârful abilităților sale, un adevărat pretendent pentru premiul pentru cea mai bună interpretare masculină), Too Real de Fontaine DC e dat la blană pe boxa lui Bluetooth. Iar până la finalul filmului, vom fi trecut printr-un playlist de Britannica cu toate melodiile de suflet ale milenialilor (asta în ciuda câtorva momente sporadice de trap sau hip-hop): de la câteva acorduri subtile din The Beatles până la The Verve, Blur și (într-o secvență ironică – și, deci, cu atât mai delicioasă) Coldplay. (Oasis lipsește cu desăvârșire, așadar, știm pe care parte a baricadei a marii bătălii britpop se situează Arnold.)

Încep cu muzica fiindcă în ea rezidă mult din miezul emoțional al acestui film (și, ca atare, bună parte din strategia sa) – și-a felului în care m-am raportat la el: așa cum spune și personajul lui Keoghan la un moment dat, e vorba de dad music, ori inevitabil, de modul în care relaționezi cu acest „gen” de muzică, care implică un soi de plăcere vinovată, un soi de a-ți asuma faptul că îți dai drumul în voia unui mic obiect cultural știind prea bine că e ceva un pic desuet, ba chiar un pic jenant la mijloc. Fiindcă Bird este un film care are suficient de multe imperfecțiuni – însă există ceva în candoarea cu care Arnold își construiește personajele, în felul în care umanitatea lor țâșnește mereu la suprafață chiar și în miezul unui mediu social atât de distrus de sărăcie, marginalizare și ghettoizare, în modurile atât de imperfecte în care unii își exprimă iubirea și grija față de ceilalți, ba chiar și în naivitățile de netăgăduit ale acestui film (care-s dificil de discutat fără să dai în vileag rezoluția acțiunii), încât inevitabil ajungi să fredonezi după ritmul său. 

Fiindcă spre deosebire de vasta majoritate a cinemaului cu tente sociale care s-a practicat în Europa de-a lungul ultimului deceniu, cel al britanicei este nu doar o demonstrație sterilă (și deci întrucâtva dezumanizantă) a unor statistici îngrozitoare despre numărul copiiilor care trăiesc în sărăcie, despre violența domestică și abandonul parental, consumul de droguri și așa mai departe. Dimpotrivă, este unul care se scufundă pe deplin în cotidianul haotic și adesea violent, dar străpuns de străfulgerări de beatitudine al oamenilor prinși în mijlocul acestora, prinzând cu infinită delicatețe toată broderia lor emoțională și psihologică extrem de fragilă, cât și modurile lor de a-și arăta afecțiune și solidaritate, iar asta fără să facă rabat de la rigorile realismului social. (Pe de altă parte, actul final marchează o schimbare semnificativă de registru.)

Deși un film cu multe imperfecțiuni, există ceva în candoarea cu care Arnold își construiește personajele, în felul în care umanitatea lor țâșnește mereu la suprafață chiar și în miezul unui mediu social atât de distrus de sărăcie, marginalizare și ghettoizare, în modurile atât de stângace în care unii își exprimă iubirea și grija față de ceilalți, ba chiar și în naivitățile de netăgăduit ale acestui film, încât inevitabil ajungi să fredonezi după ritmul său. 

Star din American Honey este moștenită de Bailey, o adolescentă care, pe parcursul câtorva zile fatidice, va înfrunta atât maturizarea (inclusiv din punct de vedere fiziologic), cât și problemele cele mai profunde ale mediului său familial și locativ extrem de instabil. Tatăl ei – care locuiește într-un squat insalubru, plin de graffiti și de personaje sketchy – se susține din vânzarea de droguri halucinogene și urmează să se recăsătorească, mama ei este captivă într-o relație extrem de abuzivă, iar frații și surorile ei vitrege (de pe ambele părți) sunt la rândul lor prinși în situații dramatice. 

În mijlocul acestei dezordini perpetue, Bailey îl întâlnește întâmplător pe Bird – indie sweetheart Franz Rogowski, aducând toată stranietatea și delicatețea sa laolaltă în acest rol –, un bărbat lipsit de adăpost care-și caută familia de care s-a pierdut cu mulți ani în urmă și care pare, la primă vedere, să fie pe spectrul neoroatipic – însă pe parcursul săptămânii, devine din ce în ce mai clar că prezența lui este atipică din motive mult mai nebănuite. Iar din această ciocnire improbabilă, Bailey va găsi nu doar forța să înfrunte circumstanțele sale teribile („A trebuit adesea să te descurci, nu?”, o întreabă la un moment dat Bird, în maniera sa de-a vorbi puțin, însă cu tâlc) – ci și o manieră de-a se descătușa de acestea, de-a se deschide față de laturile ușoare și, da, frumoase ale vieții.

În tot acest peisaj adesea anarhic, în care personajele (și camera) glisează pe nesimțite în cadru, Bird își pierde de câteva ori elanul vital – fie prin scurtături narative sau, dimpotrivă, prin aglomerări – și, pe alocuri, găsește soluții cel puțin chestionabile (dacă nu, de-a dreptul cheesy) pentru o bună parte a ițelor narative foarte încurcate pe care le deșiră. Dar, cum spuneam mai devreme, e exact ca în cazul șlagărelor ‘90iste: e un film care ți se strecoară atât de aproape de suflet, încât devine imposibil să-l respingi cu totul – întocmai ca în secvența în care Bug adună o ceată de dubioși de prin squat ca să cânte Yellow unei broaște halucinogene, iar toate miștourile despre hitul celor de la Coldplay dispar cu totul în clipa în care lovește refrenul.

Bird a avut premiera mondială în Competiția Oficială de la Festivalul de la Cannes.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.