Câteva gânduri așezate despre ultima ediție a celui mai important festival al anului: de la selecția generală la controverse și peisajul general al cinemaului contemporan.

Mereu când mă gândesc la finalul festivalului de la Cannes, îmi vine în minte imaginea personalului de curățenie care, seară de seară, este însărcinat cu aspirarea celor 24 de trepte (corespunzând celor 24 de cadre per secundă) care duc la intrarea în Grand Theatre Lumiere din gigantescul Palais de Festivals. E o imagine care – cel puțin în ce mă privește – încapsulează obscenitatea acestei desfășurări anuale de forțe, costul ascuns al acesteia, îndeosebi uman: armata de muncitori care țin pe palme (sic!) și mențin funcționalitatea unei adunări haotice unde nu participă doar fericiții ce urcă scările în lumina blitz-urilor, ci un furnicar  cu zeci de mii de participanți, mai toți pe fugă, înscriși într-o cursă invizibilă (grație biletelor online, la rândul lor un haos enorm) de-a găsi un loc între miile de fotolii ale sălilor enorme, dar totuși neîncăpătoare de pe Croazetă.

Toți stewarzii nenumărați care îți zâmbesc și-ți spun „Bonne jour / soirée”, „Allez-y madame / monsieur”, „Voila, merci beaucoup!”, „Je vous en prie” ori „Bonne seance!”, împrăștiați pe la toate intrările, care strunesc acest flux – și shout-out către domnul care arată ca sosia lui Michael Haneke de la sala Debussy, sunteți splendid! – căruia ii se alătură rebelii de pe margine (a se vedea pățania de la proiecția noului Almodovar, Strange Way of Life). Nu găsesc alt mod de-a scrie despre Cannes decât prin a începe cu ei, cei nescriși, fără de care totul ar colapsa, fără a le mulțumi măcar pe această cale – here’s looking at you.

Cannes, Cannes – greu de pus în cuvinte o ediție care-a promis enorm și-a livrat parțial, dar, vorba aia, și când a făcut-o… Una prezidată de-un juriu care-a creat mari anxietăți cu privire la configurația palmaresului final (între care și pentru subsemnata), cu-n președinte în cinicul dublu-laureat al Palme d’Or, Ruben Östlund. Așadar, una dintre marile surprize este că lista finală a câștigătorilor – fără premii ex-aequo! – se prezintă bine, aliniată în mare și cu darling-urile critice ale anului.

Anatomy of a Fall de Justine Triet, al treilea Palme d’Or feminin din istorie; cutremurătorul The Zone of Interest al lui Jonathan Glazer; nu-n ultimul rând, superbul Fallen Leaves al veteranului finlandez Aki Kaurismäki – cele trei favorite ale presei au luat cele trei premii de vârf, alături de actorii Merve Dizdar (un tur de forță în rolul profesoarei cu trecut în activismul politic în About Dry Grasses, de Nuri Bilge Ceylan) și Koji Yakusho (tăcutul și bonomul om de serviciu din Perfect Days, de Wim Wenders). Nu pot să nu observ că într-un an în care au concurat mulți cineaști cu unul sau mai multe Palme d’Or-uri în vitrină – Wenders, Kore-eda, Ceylan, Moretti, Loach –, Östlund n-a lăsat loc ca vreunul dintre aceștia să-i egaleze scorul (sau depășească, în cazul britanicului).

Însă nu-i Cannes dacă nu se pune și de niște controverse – cea mai mare, la momentul actual, fiind cea iscată în presa franceză de dreapta, care înfierează discursul Justinei Triet drept unul „ingrat”, comentat de Ministra franceză a Culturii drept „epustuflant” și „nedrept”; ori, în ochii mei, tocmai faptul c-atât de mult din clasa politică prestige a fost călcată pe nervi de afirmațiile ei dovedește nu doar că a atins subiecte nevralgice, ci și că  – în absența unor argumente coerente și aplicate care să o contrazică –  cineasta a avut dreptate.

A doua cea mai mare controversă: cea din jurul selecției filmului Cerrar Los Ojos în struțo-cămilica secțiune Cannes Premiere (în care-a fost „aruncat” și noul film de Lisandro Alonso, Eureka). Deși nu atinge vârfurile operei care i-a câștigat un loc în canonul modern al cinemaului, acest prim film al legendarului Victor Erice din ultimele trei decenii (!) este o absență stridentă (într-o competiție burdușită cu filme nereușite ori neinteresante ale altor mamuți – Marco Bellochio, Nani Moretti, Ken Loach, Catherine Breillat). Declanșatorul a fost o scrisoare deschisă publicată în El Pais, la scurt timp după premiera mondială de la care Erice a absentat – anume, delegatul-general Thierry Frémaux ar fi ignorat, pur și simplu, apelurile lui Erice prin care acesta cerea o confirmare a selecției filmului în competiție, el primind oferte de selecție și din partea Quinzaine, Locarno și Veneția. Evident, festivalul a furnizat un non-răspuns – probabil că erau prea prinși cu stingerea incidentului în care Frémaux s-a trezit într-o confruntare cu-n polițai după ce a mers cu bicicleta pe trotuar. Ori cu a controverselor iscate de restul filmelor.

Să-ncepem cu începutul (cronologic) – anume, cu selecția filmului Jeanne du Barry de Maïwenn drept film de deschidere: semnal pe care o mare parte din critici l-au luat drept o susținere tacită a festivalului pentru tabăra anti-Me Too (în definitiv, industria franceză având mari probleme pe acest front, încă de la bun început – rezumate splendid de actrița Adele Haenel într-un editorial recent) din partea festivalului. Sigur, prin portavocea lui Frémaux, acesta se declară nepărtinitor – însă e greu să nu vezi decizia ca pe un mic referendum, având în vedere că protagonistul masculin este jucat de Johnny Depp, devenit în ultimul an purtătorul de stindard al reacției împotriva mișcării de conștientizare a abuzului din industrie. (Și nici măcar n-a fost singurul membru al familiei Depp de la Cannes implicat într-o producție inflamatorie: vezi investigația Rolling Stone despre producția noului serial de Sam Levinson, a cărui protagonistă Lily-Rose Depp, The Idol.)

Nici restul selecției din Competiția Oficială nu s-a temut – măcar prin tematică – să curteze subiecte inconfortabile din acest punct de vedere. Vezi Last Summer, filmul cu care veterana Catherine Breillat revine după o pauză de un deceniu, în care trama este construită în jurul relației ilicite dintre o avocată și fiul ei vitreg în vârstă de 17 ani – ori May December al stelei New Queer Cinema Todd Haynes, a cărui premiză pornește de la relația dintre Joe și Gracie, momentan una aparent obișnuită, însă începută în urmă cu douăzeci de ani, când bărbatul era la vârsta pubertății. Sigur, spre deosebire de sombra Breillat, Haynes tratează situația cu mult umor și fler dramaturgic: cuplul urmează să facă obiectul unei docu-drame, iar o actriță (interpretată de Natalie Portman) îi vizitează pentru a le observa și documenta viața, prilej de împletituri meta-cinematografice; fapt ce reușește să pună în perspectivă natura scandaloasă a cazului. Nu-n ultimul rând, în About Dry Grasses de Nuri Bilge Ceylan, observăm îndeaproape viața unui profesor de provincie, de-o mediocritate și aroganță cumplite (minunată interpretarea lui Deniz Celiloğlu). Acesta se apropie periculos de mult de una dintre elevele sale de clasa a cincea, care-i face o plângere la direcțiune – la final de zi, însă, o pistă falsă: mai nimic nu se va alege din această situație, însă vom ajunge din ce în ce mai aproape de ideosincrasiile acestui om scârbos pe parcursul celor aproape trei ore ale filmului.

Și, desigur, ca-n orice an, au existat și poame stricate: teribilul Black Flies, care reconfirmă pasiunea inexplicabilă a lui Frémaux pentru Sean Penn (totuși, regizorul celui mai prost cotat film din istoria iconicului tabel Screen, cu 0.2), un film despre ambulanțieri ce-ncearcă să emuleze estetica din Good Time (r. Josh și Benny Safdie, 2017) peste un scenariu înfiorător de rasist (cele mai oribile stereotipuri despre comunitățile de culoare, latino, arabe și asiatice apar în primele douăzeci de minute, adică fix cât am rezistat în sală). Ori drama stil Hallmark Firebrand (r. Karim Ainouz), încă o ecranizare despre una dintre soțiile lui Henric al VIII-lea (aici, Katharine Parr, interpretată de Alicia Vikander) cu tendințe revizioniste (viva pop-feminismul!) pe care n-a solicitat-o nimeni, dar absolut nimeni. Tot în arealul dramelor de TV îl găsim și pe Marco Bellochio cu Rapito, bazat pe fapte reale petrecute în timpul conducerii fanatice și antisemite ale Papei Pius al IX-lea, ori pe Ken Loach cu The Old Oak, drama sa despre migrație care se-ncheie pe o ireală notă de optimism. O mențiune specială – fiindcă n-a fost în Competiție – merge către Hypnotic al lui Robert Rodriguez, ce rulează zilele astea în sălile din România: pe care l-aș descrie doar ca pe un fanfiction inspirat de Inception scris de cineva din clasa a șasea.

Însă asta nu umbrește marile realizări – căci, au existat și ele – din selecția acestui an. Din afara competiției, dincolo de epicul Killers of the Flower Moon, Cerrar los Ojos sau Eureka, au fost și noile scurtmetraje de Pedro Costa (exemplarul As Filhas do Fogo, o piesă tip instalație pe trei ecrane inspirată de-un cântec de leagăn ucrainean și de erupția unui vulcan) și Jean-Luc Godard (o scrisoare de adio cinematografică, cum numai JLG ar fi putut compune). Iar din competiție, luxuriantul The Pot-au-Feu, revenirea cineastului vietnamez Tran Anh Hung pe firmament, cu un Benoit Magimel și-o Juliette Binoche ce gătesc cele mai incredibile minuni gastronomice pe parcursul celor două ore ale filmului, un elogiu epicurean; monumentalul documentar Youth (Spring) de Wang Bing, despre viețile trăite (cu obstinație, dar trăite) în sweatshop-urile din metropola chinezească Zhili; și, nu-n ultimul rând, Fallen Leaves, splendida reinterpretare după clasicul An Affair to Remember a lui Kaurismäki, cu ochiul său atent atât la formă (ecleraj, durată, cromatică) cât și la conținut (starea de fapt a muncitorului în capitalismul târziu, ennui-ul și alienarea societății moderne, dificultatea existenței iubirii într-o asemenea lume).

Într-o ediție a filmelor lungi spre foarte lungi – multe titluri au tins spre, ori chiar depășit borna de 180 de minute, adesea incluzând în sine, ca matrioșci, panseuri despre cinema, un fapt asupra căruia sper să revin curând –, semnalul final al acestui Cannes rămâne unul mixt. Sigur, avem o generație tânără (în context, de vârstă mijlocie, adică) ce a urcat spre vârfurile industriei, însă încă ducem balastul multor filme mediocre ale unor stele de ieri (Bellochio, Loach, Moretti etc.) ce atrag atenția doar prin simpla etichetă a numelui atașat. Într-o ediție în care vârsta medie a cineaștilor din competiție a fost una suficient de ridicată, devine clar că metoda Frémaux – un om al favoriților săi, acum departe de gesturile obraznice (Shrek I & II!) de-acum două decenii – trebuie reîmprospătată, iar însăși juriile sale sunt cele care-i semnalează acest fapt, an de an, prin listele lor de premii. Prin asta nu vreau să aduc un argument ageist, în niciun caz – vezi revenirea improbabilă a lui Wim Wenders cu Perfect Days, primul său lungmetraj realmente bun din ultimii 25 de ani –, ci doar să semnalez limitele evidente ale favoritismului găunos ce s-a instalat la festival: altminteri, doar se va repeta același rezultat, an de an – vreo 4-5 filme notabile în competiție, 2-3 în afara ei, iar restul vor zace, uitabile, în vreo listă de pe Wikipedia sau într-un dulap cu bibliorafturi și materiale promoționale nefolosite.

Imagine principală: cadru din Fallen Leaves, de Aki Kaurismäki.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.