[For English, please click here] 10 regizori care au câștigat, de-a lungul celor 23 de ediții, Trofeul Transilvania la TIFF pentru filmele lor de debut răspund la o întrebare: ar schimba ceva la primul lor film – și dacă da, ce?

TIFF, cel mai important festival de film din România, a pornit cu misiunea de a descoperi noi voci din cinema. De-a lungul celor 23 de ediții, Competiția Oficială a fost dedicată regizorilor debutanți sau aflați la cel de-a doilea lungmetraj de ficțiune – unii dintre ei au revenit la TIFF cu alte filme, ca membri ai juriului în competiție sau pur și simplu ca prieteni. 

Am vrut să vedem cum se raportează cei premiați cu Trofeul Transilvaniei la debutul lor, acum, după mulți ani în care au adunat în portofoliu și alte filme, prezențe solide în festivalurile europene de film sau premii prestigioase – de la Palme d’OR la nominalizări la Premiile Oscar – și, în general, au ceva experiență în plus față de începuturi. 

„A film is the work of its time”, ne-a spus Anocha Suwichakornpong din Thailanda, iar răspunsul ei pare să rezume gândurile tuturor celor care ne-au scris și cu care am vorbit. Pentru cei mai mulți, contează mai puțin ce ar schimba și mai mult lecțiile pe care le-au învățat de-atunci.

Au răspuns: Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Bogdan Mirică (România), Dagur Kári (Islanda), Yulene Olaizola (Mexic), Anocha Suwichakornpong (Thailanda), Rodrigo Sorogoyen (Spania), Nana Ekvtimishvili & Simon Groß (Georgia), Marcelo Martinessi (Paraguay).

​​TIFF se desfășoară anul acesta în perioada 14-24 iunie. 12 filme (dintre care șapte debuturi) sunt selectate în Competiția Oficială și vor concura pentru marele premiu.

***

Cristian Mungiu, Occident, 2002 (România)

În prima ediție a TIFF, din 2002, Trofeul Transilvania a fost oferit regizorului Cristian Mungiu, pentru filmul său de debut, Occident. O comedie care împletește trei povești diferite, cu trei personaje ale căror drumuri se întretaie, se suprapun și se condiționează, de multe ori independent de intențiile lor. Filmul a fost întâi prezentat în cadrul Quinzaine des cinéastes (Directors’ Fortnight) de la Festivalul de la Cannes din acel an.

Într-o text din revista Re:Publik (închisă în 2009), Mihai Chirilov, directorul artistic TIFF, scria despre Occident: „Dintotdeauna, românul a vrut să plece în Occident. Și pe vremea lui Ceaușescu, și astăzi, din motive pe care le cunoaștem cu toții. Cristian Mungiu montează ingenios cele două paliere temporale ale temei plecatului, fără a trimite povestea în vreun flash-back kitschos de pe vremea împușcatului, dar spărgând-o în trei capitole care se contrazic și completează pe parcurs. Occident are loc în România amărâtă, dar plină de gaguri în care trăim și-n care, vorba paradoxală a unui critic, dorul de ducă face casă bună cu statul pe loc. Și, că tot vorbim despre paradox, Occident este filmul în care vârstnicii, pe care-i credeam încremeniți în proiect, par să se adapteze mai elastic progresului: «S-au făcut, mamă, și lucruri bune», spune Coca Bloos, referindu-se, evident, la McDonald’s.”

După Occident, numele lui Cristian Mungiu s-a confundat cu Cannes. A revenit în Competiția Oficială a festivalului în 2007, cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pentru care a primit Palme d’Or – fiind de altfel primul și singurul regizor român care a primit  prestigiosul premiu, fiind și vârful a ceea ce azi e cunoscut ca Noul Val Românesc. Pentru rolurile din După dealuri (2012) actrițele Cosmina Stratan și Cristina Flutur au primit premiul de interpretare la Cannes, Bacalaureat a luat Premiul de Regie în 2016, iar în 2022 a revenit în Competiție cu R.M.N.. Din 2010 organizează festivalul „Les Films de Cannes à Bucarest”, care aduce în România cele mai așteptate filme și invitați din festivalul de pe Croazetă. Iată cum privește regizorul filmul său de debut, cu care câștiga trofeul TIFF în urmă cu 22 de ani.

Cristian Mungiu, Occident:

Nu mă mai uit la filmele mele după ce sunt gata. Gen, niciodată. Nici măcar nu mi le mai amintesc prea bine. Le doresc tot binele, ca să zic așa, dar nu mă mai interesează. Când se întâmplă să văd fragmente din ele, le privesc cu un fel de stânjeneală. Când sunt obligat să le privesc, cel mai mult îmi place să observ cum se vede trecerea timpului prin ele. În oameni, în decoruri, în atitudini. Sigur că dacă m-aș așeza astăzi la montaj cu același material ar ieși altceva. Dar nu mai bun. Doar mai altfel. Și n-are niciun rost. Farmecul filmelor tale vechi e tocmai că sunt făcute nu de tine de azi, ci de un alt tine care s-a evaporat demult – dar a cărui umbră mai traversează uneori, timid, unele cadre. 

***

Dagur Kári, Nói Albínói, 2003 (Islanda)

Nói Albínói, filmul de debut al lui Dagur Kári, spune povestea lui Nói, un adolescent singuratic care visează să evadeze din micuțul său sat pescăresc din West Fjords împreună cu fata de la benzinărie. Filmul a câștigat peste 20 de premii la festivaluri din întreaga lume și a fost distribuit în 30 de țări. Cel de-al doilea film al său, Dark Horse, a fost selectat în secțiunea Un Certain Regard la Cannes în 2005. Următorul său film, The Good Heart (2009), a fost filmat în New York. Cel mai recent lungmetraj al lui Dagur, Virgin Mountain, a fost în selecția oficială la Berlinale în 2015 și a circulat la festivaluri din întreaga lume. 

După ce a câștigat Trofeul Transilvania în 2003 cu Nói Albínói, cineastul islandez a fost o prezență constantă la TIFF și cu celelalte filme ale sale, iar în 2018 a revenit ca membru al juriului Competiției Oficiale.

Dagur Kári, Nói Albínói

Nu m-am gândit niciodată să-mi schimb filmele după ce sunt terminate. Nu pentru că nu cred că lucrurile ar fi putut fi făcute diferit sau mai bine – ci fiindcă sunt de părere că filmele devin aceste entități individuale, independente, pe care le trimiți în lume, cu calitățile și defectele lor, iar ceea ce se întâmplă mai departe cu ele este oarecum în afara controlului meu. Am același sentiment și despre Nói Albínói. A fost primul meu lungmetraj, evident că nu aveam experiență, dar asta cred că poate fi și un lucru foarte valoros – când ești plin de ambiție și entuziasm, dar nu știi exact ce faci. Se creează o energie care e greu de copiat mai târziu, când ai acumulat mai multă experiență. „Mintea începătorului” e o stare mentală căutată în practica budistă și se aplică și în artă!

***

Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost?, 2006 & Polițist, adjectiv, 2009 (România)

Unic în istoria TIFF-ului, Corneliu Porumboiu a primit de două ori Trofeul Transilvania, pentru A fost sau n-a fost? (în 2006) – distins și cu Caméra d’Or la Cannes – și pentru Polițist, adjectiv (2009) – distins la rândul său cu Premiul FIPRESCI și Premiul Juriului, în secțiunea Un Certain Regard. Primul e o comedie satirică în care trei bărbați se întâlnesc într-o emisiune TV și dezbat, la 17 ani de la Revoluție, cum s-a petrecut evenimentul din 1989 în orașul lor, iar al doilea spune povestea unui polițist din provincie ce ajunge să-și piardă încrederea în lege. Despre documentarul său realizat apoi în 2018, Fotbal infinit, criticul Richard Brody îl descria în The New Yorker ca fiind un film „uluitor” despre încercările unui bărbat de a schimba regulile celebrului jocul. Cel mai recent film al său, La Gomera, a fost proiectat în 2019 la Festivalul de la Cannes, iar în prezent regizorul se pregătește de un nou film – scris și realizat în Franța.

Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost?:

Evit să văd filmele pe care le-am făcut, pentru că aș vedea numai erori. Sunt greșeli pe care le-aș percepe acum, când am alt filtru, alt tip de lectură – m-aș gândi că poate aș alege un alt obiectiv, că e o pauză prea mare în mijlocul unei frazei sau planul ar fi putut fi mai aproape; detalii foarte tehnice. Dar, cu fiecare film, încerci să faci cât mai bine poți tu în acel moment. Dacă încerci și faci asta, ești mulțumit. Eu sunt mulțumit. Până la urmă, așa l-am văzut atunci, așa am simțit personajele, asta credeam că înseamnă cinemaul – și trebuie să te accepți.

Încă mi se întâmplă să mai primesc reacții la A fost sau n-a fost?. E un film care pare că prinde și azi și e mare lucru. Țin minte că unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit a fost cu ocazia unei retrospective organizată la The Berkeley Art Museum & Pacific Film Archive în 2018. N-am intrat nici atunci în sală. Arantxa, soția mea, îmi tot spunea: „Intră, măi, prostule, că e o reacție incredibilă!”, se râdea în hohote, dar n-am putut. După film, a venit cineva la mine și mi-a spus cât de mult i-a plăcut – și prima oară când îl văzuse, și atunci –, că s-a îndrăgostit de personaje și a mers în România datorită acestui film. Mai primești reacții bune de la prieteni, de la regizori, oameni din cinema, dar te lovești de momente ca astea și te gândești: «Băi, cred mi-am făcut treaba».

***

Yulene Olaizola, Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo, 2008 (Mexic)

Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo e primul documentar care a intrat în competiţia oficială a TIFF-ului, un film low budget realizat de Yulene Olaizola în facultate (Iulia Blaga scria, într-o articol post-festival, că producția filmului a costat 600 de euro). În timp ce revizitează casa bunicii sale, care se află la colțul străzilor Shakespeare și Victor Hugo din Mexico City, regizoarea află de la ea povestea ciudată a lui Jorge, pe care aceasta îl găzduise cândva în casa ei și față de care avea amintiri amestecate – o făcea să râdă și era inteligent, dar era și un bărbat tulburat, care suferea de schizofrenie. Șederea lui în acea casă coincide cu o perioadă în care în cartier au loc o serie de crime ale unor femei tinere, care-i ridică această dilemă: ar fi putut fi el?

Până în prezent, Yulene Olaizola a mai realizat patru lungmetraje, dezvoltând un interes pentru docu-ficțiune: Artificial paradises (2011), Fogo (2012), care a avut premiera la Directors’ Fortnight în cadrul Festivalului de la Cannes (2012), Epitaf (co-regizat cu Rubén Imaz, cu care a revenit la TIFF în 2016), în care reconstituie aventura a trei conchistadori spanioli ce urcă în vârful vulcanului Popocatepetl, la 5400 de metri altitudine, și Tragic Jungle, care a avut premiera la Veneția în 2020.

Yulene Olaizola, Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo:

Dacă ar fi să mă gândesc la primul meu film de ficțiune, probabil aș răspunde că aș vrea să schimb multe lucruri, însă în ceea ce privește documentarul Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo, mă simt într-o poziție foarte diferită după 16 ani. Fiind primul meu lungmetraj, deciziile pe care le-am luat atunci au fost foarte impulsive și intuitive, dar în același timp organice. Nu a fost nevoie să-mi impun convingerile, gândurile sau estetica, treaba mea a fost să organizez și să mă joc cu realitatea care era deja acolo. Desigur, deciziile mele au fost destul de împrăștiate: am dorit să abordez filmarea și scrierea scenariului aproape ca la un film de ficțiune și am ales să structurez filmul pe parcursul unei zile din viața bunicii mele, iar prin rutina ei cotidiană, să spun încet povestea ascunsă a minunatului și misteriosului său chiriaș. Dar, chiar și așa, odată ce aceste decizii au fost luate, totul a decurs natural.

***

Anocha Suwichakornpong, Mundane History, 2010 (Thailanda)

Anocha Suwichakornpong este în prezent lector invitat la Departamentul de Artă, Film și Studii Vizuale al Universității Harvard. Munca ei e influențată de istoria socio-politică a Thailandei. Mundane History, primul ei lungmetraj, a câștigat numeroase premii, inclusiv Tiger Award la Rotterdam și Trofeul Transilvania. Filmul folosește o poveste personală ca metaforă pentru instabilitatea socială și politică din Thailanda: un tânăr pe nume Ake se întoarce în casa familiei sale după ce un accident îl lasă paralizat de la brâu în jos.

By the Time It Gets Dark (2016), al doilea lungmetraj al regizoarei, are în centru masacrul studențesc din 1976 de la Universitatea Thammasat din Bangkok, comis de forțele de stat thailandeze și paramilitari de extremă dreapta. Filmul a avut premiera la Locarno și a fost proiectat în festivaluri precum Toronto, BFI Londra, Viennale și Rotterdam. Cel mai recent film al său, Come Here, a avut premiera la Berlinale în 2021.

Anocha Suwichakornpong, Mundane history

Nu aș schimba rezultatul final, pentru că un film este o operă a timpului său. Deși nu este perfect, filmul s-a născut din dorința de a surprinde situația politică din Thailanda la acea vreme, cât și din frustrarea mea față de climatul politic al țării. Dar dacă aș putea face ceva diferit, ar fi mai degrabă legat de procesul de realizare a filmului decât de film în sine. Aș avea o altă abordare față de perioada de filmare și montaj, astfel încât întregul proces să dureze mai mult: aș filma o perioadă scurtă, apoi aș începe montajul, apoi aș mai filma puțin, urmând să montez materialul respectiv, și tot așa. Acesta e modul în care tind să lucrez în prezent. Cu Mundane History, am filmat întregul film și apoi l-am montat în șase luni. Probabil că filmul ar fi fost altul dacă aș fi lucrat diferit, dar mai important mi se pare ce am învățat din procesul de lucru decât ce aș schimba acum la film.

Rodrigo Sorogoyen, Stockholm, 2014 (Spania)

De la Stockholm – un film despre o aventură aparent banală, de tipul boy meets girl, dar care devine treptat un joc psihologic între doi tineri – realizat în regim independent în urma unei campanii de crowdfunding și care a câștigat Trofeul Transilvania în 2014, regizorul spaniol a avut un traseu impresionant, fiind o prezență constantă în palmaresul festivalurilor de film europene. Scurtmetrajul său din 2017, Mother, a fost nominalizat la Premiile Oscar, apoi l-a dezvoltat, doi ani mai târziu, într-un lungmetraj care a câștigat la Veneția (secțiunea Orizzonti) premiul pentru cea mai bună actriță (Marta Nieto).

Rodrigo Sorogoyen este și un prieten de nădejde al TIFF-ului – toate filmele sale au fost prezente de-a lungul anilor în festival: May God Save Us (2016), The Realm (2018), precum și cel mai recent film al său, The Beasts, un thriller psihologic inspirat de un caz real petrecut în provincia Galicia despre un cuplu de orășeni, care se mută la ţară pentru o viaţă aproape de natură dar întâlnesc o comunitate mai puțin idilică decât și-au imaginat-o. The Beasts a fost întâi în Competiția Oficială de la Cannes în 2022 și a fost printre cele mai premiate filme spaniole din acel an.

Rodrigo Sorogoyen, Stockholm:

M-am gândit dacă aș schimba ceva la Stockholm mai mult decât la oricare alt film pe care l-am realizat. Și răspunsul nu poate fi decât «Da, bineînțeles!» Aș schimba finalul. Decizia ei de a-și lua viața a fost geneza filmului. Am vrut să povestesc cum doi oameni se întâlnesc la o petrecere, petrec noaptea împreună și a doua zi dimineață unul dintre ei își ia viața. Dar aceeași decizie a fost o condamnare pentru film și pentru personajul ei, pentru care acum simt o tandrețe care nu mi-ar permite să iau aceeași decizie. Mi-ar fi plăcut să fiu mai liber în acel moment, să pot lua în considerare alte posibilități, un alt final, un alt destin pentru ea, care să nu implice moartea. Să nu fiu atât de înrobit de o „idee bună”, ci mai degrabă să explorez alte idei „mai puțin bune”, dar mai sensibile.

***

Bogdan Mirică, Câini, 2016 (România, Franța, Bulgaria, Qatar)

Despre Câini, Bogdan Mirică a spus că a fost inspirat din amintirile sale din copilăria petrecută la țară, perioadă care a rămas cu el prin „caracterul arbitrar, imprevizibil al violenței de acolo”. Într-o cronică în revista Vatra, Andrei Gorzo scria că „Filmul are ceva atmosferă, sintetizată preponderent din romane de Cormac McCarthy și din thriller-uri americane mai mult sau mai puțin indie, care exotizează regiuni din sudul, din vestul sau din Midwest-ul Statelor Unite într-o notă absurdist-sinistră”. Câini a fost selectat în secțiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes în 2016 și premiat cu Premiul FIPRESCI.

Fast forward opt ani mai târziu: regizorul a realizat cele trei sezoane ale serialului Umbre (mai precis, în perioada 2014-2018) pentru HBO (în prezent Max), devenit cel mai cunoscut serial pe plan local, în 2023 a lansat cel de-al doilea lungmetraj al său, Boss, un heist movie inspirat din fapte reale, care spunea povestea unui șofer de ambulanță ce participă la un jaf armat alături de alți bărbați și devine prins într-o investigație complicată. Acum, când privește retrospectiv debutul său, îl simte ca fiind „un film onest”. 

Bogdan Mirică, Câini:

Chiar și după opt ani de când l-am făcut, simt Câini ca fiind un film onest – în raportul pe care încercam să-l stabilesc cu cinemaul și cu lumea, în general – și asta mi se pare cel mai important. Tehnic vorbind, probabil că aș putea să îmbunătățesc niște aspecte, dar e irelevant – critica asta postfactuala (după atâția ani) mi se pare didactică și regurgitată. Evident că trebuie să-ți diseci analitic munca atunci când pregătești un film și cand îl faci efectiv – dar, după atâta timp, judecata critică riscă să devină doar o rebeliune romantică împotriva a ce/cine erai cu ani în urmă. Și prefer să trăiesc cu mine decât împotriva mea.

***

Nana Ekvtimishvili & Simon Groß, My Happy family, 2017 (Georgia, Germania, Franța) 

My Happy Family a fost proiectat în secțiunea World Cinema Dramatic Competition a Festivalului de Film de la Sundance 2017 și a avut premiera mondială în secțiunea Forum la a 67-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin. Plotul filmul – a cărei imagine e semnată de Tudor Panduru – sună cam așa: la aniversarea de 52 de ani, o soție și mamă a doi copii își șochează cele trei generații din familia sa tradiționalistă anunțând că pleacă de-acasă. Filmul se poate vedea și pe Netflix. Cei doi regizori mai fuseseră la TIFF și în 2014, cu In bloom, proiectat în secțiunea Supernova.

Nana Ekvtimishvili, My Happy family:

Un film e creat cu elemente importante, cum ar fi timpul, locul și oamenii cu care lucrezi, și este important să nu pici în capcana de a crede că poți face totul perfect. Deși poți avea un plan ferm pentru el, există aspecte dincolo de controlul tău. La viitoarele mele filme, probabil aș fi mai atentă să lucrez cu oameni care mă văd și mă respectă ca femeie și artist. Simt că astfel mi-aș mi-aș putea atinge obiectivele dorite mai ușor, dar mă asigur și că procesul de lucru e o parte importantă în viața mea. Viața este prea scurtă pentru a crede că scopul justifică mijloacele; mijloacele sunt la fel de importante. Prin urmare, când prin primesc o astfel de întrebare ipotetică, mă concentrez mai mult pe „cum” decât pe „ce”. Privind retrospectiv, mă gândesc mai mult la proces decât la rezultatul final.

Simon Groß, My Happy family:

Sunt sigur că există lucruri pe care le-aș face diferit dacă am filma My Happy Family în 2024. Dar nu zăbovesc asupra întrebării „ce aș schimba”, prefer să merg mai departe. Pentru mine, a face un film e mai mult despre cum spui o poveste decât despre ce spui – iar acest „cum” are legătură cu tine ca om și cu felul în care vezi lumea, cu viața pe care o trăiești și percepția ta asupra lumii. Prin urmare, „cum spui o poveste” se schimbă de obicei. Dar fiecare film reprezintă un anumit moment din viața ta și are sens așa cum l-ai făcut în acel moment.

***

Marcelo Martinessi, Las Herederas, 2018 (Paraguay)

Las herederas a făcut parte din selecția oficială a Festivalului de Film de la Berlin din 2018 (a 68-a ediție), unde a primit mai multe premii: actrița principală Ana Brun a câștigat Ursul de Argint pentru cea mai bună actriță, regizorul Marcelo Martinessi a primit Ursul de Argint, premiul FIPRESCI și premiul Giuseppe Becce. Filmul spune povestea a două femei care au locuit împreună timp de 30 de ani într-o casă moștenită din Asunción, dar care rămân fără bani. Când una dintre ele este închisă pentru tentativă de fraudă, cealaltă trebuie să-și refacă viața. Las herederas e primul film de ficțiune al lui Marcelo Martinessi – anterior a realizat mai multe documentare și scurtmetraje –, iar în prezent lucrează la post-producția celui de-al doilea lungmetraj.

Marcelo Martinessi, Las Herederas:

Lucrez cu aceeași echipă de mult timp. Am făcut mai multe scurtmetraje împreună și Las Herederas este primul nostru lungmetraj. E un film mic, intim, cumva foarte coerent cu posibilitățile reale de filmare din țara noastră. Așa că, astăzi, când privesc în urmă, îmi este greu să spun dacă aș schimba ceva în privința acelui prim pas, poate că nu. Pentru mine, a fost esențial pentru a înțelege mai bine cinemaul ca limbaj și ca proces colectiv.

Acest articol a fost tradus de Andreea Toader. Versiunea în engleză o găsiți aici. 

Anca Vancu

Jurnalistă. A lucrat zece ani în presă (la Adevărul și DoR) și o perioadă în comunicare. La Films in Frame coordonează alături de Laura redacția și editează materiale despre lumea filmului, cărora încearcă mereu să le găsească unghiuri inedite.