Beginning, debutul cineastei georgiene Dea Kulumbegashvili, a făcut deja turul festivalurilor internaționale unde-a înhățat premii importante (a fost în selecția oficială de la Cannes, a luat premiul FIPRESCI la Toronto, patru premii majore la San Sebastian șamd); odată cu proiecția din cadrul IFFR, Beginning poate fi urmărit la liber și pe Mubi în țări preferențiale (Marea Britanie, Germania). În ciuda accesibilității sale aparente și-a iubirii colective de care s-a bucurat, Beginning nu-i deloc un film ușor masticabil – mâna forte cu care Kulumbegashvili jonglează între grație divină și degradare morală e câteodată necruțătoare, la fel și felul în care își ține protagonista captivă în atâtea și atâtea cutiuțe din care nu-i dă drumul niciodată. 

Debutul filmului e însăși o lovitură în plex – într-o încadratură largă, statică, din fundul unei săli de clasă, camera înregistrează tot felul de figuri adulte care vin și pleacă, sau se așează pe scaune; după mai multe minute de forfotă, David (Rati Oneli) ajunge să țină o predică în fața audienței. E vorba despre o mână de oameni din comunitatea Martorilor lui Iehova, iar slujba e povestea lui Abraham despre sacrificiul în numele divinității. Kulumbegashvili acumulează suficient timp ca spectatorul să intre efectiv în atmosferă, să se dizolve în cadru, iar apoi să îl scuture la propriu, procedeu pe care îl va tot reitera pe parcurs: sala e vandalizată din afară de două cocktail-uri molotov, care vin unul după altul, iar spectatorul e prins neputincios în bucata asta de spectacol, cu oameni care încearcă să stingă focul cu propriile haine. Incendiul mistuie treptat toată clădirea, copiii dau târcoale casei arzând la asfințit, iar ceva mai departe, Yana (Ia Sukhitashvili), soția lui David, stă lângă un copac, inertă și alienată, ascultând înălțarea flăcărilor. Calmul cu care Yana e însoțită de-a pururi e sinonim cu o tristețe a cuvintelor nespuse: e o fostă actriță care a lăsat lumea în spate pentru a deveni învățătoare și soție, e dublu minoritară (atât religios, cât și social) și o mamă căreia i se reproșează că e prea grijulie. Filmul o urmărește bâjbâind, căutându-și identitatea tot mai șubrezită (atât în cumpăna credinței, cât și în unitatea familiei, distrusă de abuzurile succesive ale străinilor). Camera zăbovește de mai multe ori pe catatonia ei – în cea mai valoroasă secvență a filmului (nu întâmplător, o decizie care deviază de la scenariu), Yana adoarme pe un pat de frunze, cu lumina așternută pe corp, în timp ce pruncul ei o trage de palton să se trezească mai repede. După un tril feeric de ciripit de păsări, sunetul se oprește de tot, ca și cum femeia s-ar fi topit în structura lutului de sub trup. În contraplan, copilul o privește de la distanță, mică, culcușită în cele mai anoste tufișuri, într-un zgomot deconcertant de insecte – ăsta-i raiul pe care-l simțea mama lui mai devreme? Momentele de genul ăsta au efectul cumulativ pe care-l sconta Chantal Akerman în Jeanne Dielman. Cu toate astea, Beginning nu e un film care își scuză sau îmbrățișează complet protagonista, iar, de la un punct, gesturile ei nu mai sunt recognoscibile pentru spectator, ci sunt surprize de tipul shock-value. Tonul final n-are să fie decât la fel de funest, de muscă prinsă în pânza de păianjen a patriarhatului. 

Formatul cu care Kulumbegashvili își urmărește personajele (un 1:33:1, un pătrat uzitat pentru a limita mișcarea actorilor, făcându-i să pară peștișori în acvariu) contribuie la sentimentul lipsei de control, atât în libertatea de reacție a Yanei, ale cărei mișcări sunt mai mereu grațioase și moi, parcă sedate, cât și în limitarea posibilităților spectatorului. De pildă, criticul Devika Girish vede în asta o afirmare a statutului de martor lipsit de potență al privitorului, care e obligat să vadă totul de la distanță; pe tot parcursul filmului, Kulumbegashvili nu mișcă aparatul de filmat decât de câteva ori (desigur, fiecare moment de acest gen e o panoramare care prefațează un schimb de paradigmă în dramaturgie). Acest tip de virtuozitate regizorală (care nu poate decât să resusciteze formule pragmatice de tipul noului val românesc) are un iz de demonstrație de superioritate calofilă. Dincolo de loviturile în stomac pe care filmul ți le dă pe ceas (un peisaj idilic devine spațiul unui viol, o casă primitoare devine un loc de tortură) și desăvârșirea sa estetică, Beginning lasă spectatorul în final cu un amestec artificios de bucurie și frustrare: câtă viață mai rămâne de trăit pentru această femeie fără posibilități? Care-i punctul ei de vedere? Dacă Akerman îi construia o traiectorie protagonistei sale, până în punctul în care, oricât de netransparente ar fi fost gesturile sale, aveau o logică de spart, aici opacitatea cu care e tratată Yana e deranjantă, mai ales fiindcă vorbim despre victima unor abuzuri fizice și psihice. 

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.