Anul acesta la Taifas – Festival de film și cultură balcanică n-am prins gulii, dar am prins focus-ul dedicat lui Yorgos Lanthimos, care a revizitat câteva dintre filmele mai vechi ale regizorului, Dogtooth (2009), Alps (2011) și The Lobster (2015). M-a luat ușor prin surprindere prezența lui în festival, căci, dacă în urmă cu aproximativ 10 ani (pre-The Lobster) cinefilia îl identifica pe Lanthimos par excellence cu o renaștere a cinematografiei grecești, astăzi nu mai e tocmai la îndemână să îți aduci aminte că, la urma urmei, el se trage din cinemaul balcanic. Lanthimos e poate regizorul european care s-a internaționalizat cel mai cu brio în ultimul deceniu — nu prea te mai gândești la el ca la un regizor grec, ci ca la unul mainstream, care aparține mai degrabă… lumii.

Dar cum se văd privind în urmă filmele „de-acasă” ale lui Lanthimos, acum când o producție ca Kinds of Kindness (2024) adună crème de la crème-ul hollywoodian? Ce s-a pierdut și ce s-a câștigat, mă întreb eu, părându-mi-se că filmele regizorului au devenit progresiv mai șubrede și autoindulgente odată cu pășirea în niște teritorii mult mai accesibile – și accesibilizate unui public mai larg. În ce măsură mai e Lanthimos-ul de acum, gratificat deja cu mai multe premii Oscar (în nume propriu sau al actorilor săi), cel de atunci? Unde a încetat el să mai fie reprezentantul propriu-zis al unui cinema grec?

Dacă pe de-o parte se presupune că visul tuturor e să break through în cinemaul de limbă engleză (căci de-abia acolo you make it), pe de cealaltă, când un regizor își depășește industria locală de film el riscă adesea să fie acuzat de selling out, că-și pierde și uită rădăcinile sau că nu mai face filme pentru publicul de dinainte. Nu neg, nu-s puțini cineaștii care își pierd astfel „aroma locală” sau ajung să facă filme mai proaste, abandonând ce îi făcea interesanți înainte sau pur și simplu neștiind să se adapteze la un  alt peisaj (un exemplu la îndemână mi-e filmul de limbă engleză al lui Wong Kar-wai, My Blueberry Nights, 2007, care, în ciuda unei distribuții cu Jude Law, Natalie Portman și Rachel Weisz, e pur și simplu forțat și o slabă auto-emulație). Lanthimos, în schimb, pare să fi glisat extrem de natural în cinemaul de limbă engleză, fie și pentru că s-a remarcat pe scena internațională cu mult înainte să realizeze primul film în altă limbă; Dogtooth, cel de-al treilea său film, a făcut mare vâlvă atunci când a fost nominalizat la Oscaruri pentru Cel mai bun film străin, în 2009. Ca un fapt divers, dar poate nu o coincidență, Lanthimos s-a și mutat la Londra în 2011, deci intrarea într-o nouă industrie n-a fost tocmai o forțare.

Deși The Lobster e, într-adevăr, punctul de cotitură din filmografia cineastului – acel moment care separă ireversibil un înainte (local) și un după (global, al marilor studiouri și staruri) –, din punct de vedere tematic el nu se resimte ca vreo mare schismă sau ca vreun compromis. Sigur, filmul e profund diferit ca model de producție. El figurează în primul rând ca film britanic; iată, deci, punctul în care Lanthimos nu mai realizează filme grecești, nerevenind până în momentul de față înapoi, poate decât cu niște trimiteri tragice în The Killing of a Sacred Deer (2017), unde povestea urmărește genul de probleme deterministe de familie pe care le-ar fi avut și Oedip. The Lobster marchează și importanta trecere către distribuțiile internaționale cu pedigree – Colin Farrell în rol principal a contribuit și la melancolia deadpan a filmului, dar și la renumele lui, pe lângă cei mulți alți actori extrem de recognoscibili care apar și ei, de la Rachel Weisz la Léa Seydoux, la John C. Reilly sau la Ben Whishaw.

The Lobster marchează începutul bugetelor mari și a production value-ului, dar și al unui drum progresiv către mai fantastic și mai simpatic, scotocind în continuare în colțurile întunecate și aliena(n)te ale psihicului uman, dar cu mai mult divertisment și artificiu și cu mai puțină opacitate.

Dincolo de aceste lucruri, trecerea la un alt model de a face filme e destul de lină, căci The Lobster continuă, în fond, acel cinema absurd și populat de figuri stranii și singuratice care i-a adus lui Lanthimos renumele de prim-reprezentant al așa-numitului Greek Weird Wave. Ciudata instituție în care oamenii sunt transformați în animale dacă nu își găsesc sufletul pereche e poate doar o poveste puțin mai fantastică decât bizareriile acute dar ancorate într-un oareșcare real pe care le exemplificau „binefăcătorii” din Alps sau familia autoizolată de lume din Dogtooth. Rămâne și umorul negru, chiar dacă e declinat mai răzleț, rămâne interesul pentru jocurile de putere și pentru varii formule de autoritate care guvernează viețile altora, rămân apucăturile psiho-sexuale și izbucnirile suprarealiste și violente, așa cum ele vor continua să rămână și în The Killing of a Sacred Deer (2017), și în The Favourite (2018) și în Poor Things (2023) (și speculez probabil și în Kinds of Kindness, pe care încă nu am apucat să îl văd, dar pe care colegul Andrei Șendrea l-a rezumat spumos.) Doar că aceste lucruri s-au diluat de-a lungul anilor; The Lobster marchează începutul bugetelor mari și a production value-ului, dar și al unui drum progresiv către mai fantastic și mai simpatic, scotocind în continuare în colțurile întunecate și aliena(n)te ale psihicului uman, dar cu mai mult divertisment și artificiu și cu mai puțină opacitate. 

Revăzând Alps și Dogtooth – după ce cea mai recentă producție a regizorului pe care am văzut-o a fost extravaganța Poor Things – m-a surprins cât de nihiliste și puțin ornamentate se arată aceste filme ale lui Lanthimos, parcă confirmând acel stereotip despre cum filmele europene sunt seci, austere și gravitează întotdeauna în jurul dramei și violenței. Subiectele lor sunt în continuare stranii, dar sentimentul unei realități e încă palpabil; Alps urmărește un grup care prestează servicii oferindu-se să joace rolul persoanelor recent decedate pentru a-i ajuta pe apropiați să se împace mai ușor cu moartea lor, iar Dogtooth pune pe ecran una dintre cele mai disfuncționale familii ale cinemaului contemporan, în care cei trei copiii (aproape adulți) sunt spălați pe creier și ținuți din a se maturiza, rezultatul fiind niște butoaie umane cu praf de pușcă, pe de-o parte inocenți, pe de-altă parte pregătiți să izbucnească și să se agreseze reciproc oricând. 

Găsesc mult mai abordabile și mai rezonante aceste drame ale lui Lanthimos, căci înfricoșătorul și simultan înduioșătorul ființei umane răzbat mult mai puternic din aceste realități alienate – Lanthimos-ul mai nou, cu Poor Things sau The Favourite disipă umanul în convenție, parcă ascunzându-l după fațada frumoasă a filmului de gen și optimizându-l în niște scenarii mult mai ușor de deslușit și ghicit. Evident, regizorului îi șade bine spectacolul și extravaganța; e ceva foarte delectabil la Lanthimos ca regizor de film de epocă reinterpretat, lăsând la o parte rezervele pe care le putem avea la capitolul intenții revizioniste despre locul femeii în istorie. Dar, în același timp, aceste filme mai timpurii reies mai dense, mai învăluite în propriul mister, mai puțin gratuite în acel whimsical jucăuș cu care se bat în piept producțiile mai noi. 

Aceste filme mai timpurii reies mai dense, mai învăluite în propriul mister, mai puțin gratuite în acel whimsical jucăuș cu care se bat în piept producțiile mai noi. 

Activând în spate contextul grecesc, de autor la el acasă, Alps și Dogtooth mi-au dat și impresia unui grup unit, al unui moment specific în timp și al muncii între niște prieteni care au crescut în teatru și în industrie împreună, aici influențată și de o discuție pe care am avut-o cu actrița Angeliki Papoulia (personaj principal în ambele filme și secundar în The Lobster), care a vorbit foarte personal despre strânsele sale colaborări cu „Yorgos”. Să fie oare acel sentiment al oamenilor potriviți la locul potrivit, într-un moment istoric de renaștere a cinemaului grecesc care încarcă aceste filme cu o anumită aură a familiarului? Sau pur și simplu farmecul unor actori așa-zis necunoscuți, prin comparație cu marile staruri cu a căror prezență pe ecran deja te-ai obișnuit.

Ce-i drept, de-a lungul anilor Lanthimos și-a păstrat această practică a strânselor colaborări – care mi se pare unul dintre cele mai interesante lucruri la el, actorii dintr-un film regăsindu-se constant și în altul. Farrell e în The Lobster și apoi în The Killing of the Sacred Deer, Olivia Colman are un rol secundar spre episodic în The Lobster ca apoi să interpreteze regina Anne din The Favourite. Rachel Weisz și ea joacă în The Lobster și apoi în The Favourite. Willem Dafoe apare și în Poor Things și în Kinds of Kindness. Emma Stone, la activ cea mai constantă colaboratoare, figurează și în The Favourite și în Poor Things și în Kinds of Kindness, precum și în anunțatul Bugonia, de anul următor. Această migrare dintr-o parte în cealaltă a fețelor cunoscute mi s-a părut întotdeauna că oferă o unitate foarte satisfăcătoare filmografiei lui Lanthimos, făcând-o să curgă lin și să se simtă ca o muncă de durată între prieteni.

Poate de-aici și paradoxul pe care l-am resimțit văzând vechile Lanthimos în această mică retrospectivă de la Taifas: ele sunt filme ale unei etape vechi, profund afectate de contextul în care și din care ies (Dogtooth iese în plină criză financiară în Grecia) și, deci, în esență, diferite. Dar văd în ele ce îl interesează pe Lanthimos și acum: privind, în mare, filmografia regizorului ea pare să fie o progresie cursivă, interesată de aceleași teme și genuri de personaje idiosincratice și cu probleme de comunicare, jonglând cu același umor, dar edulcorată pentru timpul prezent într-o formulă mai puțin radicală și mai prietenoasă, și care spune mai puțin folosindu-se de mai multe.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.