Auzisem de mult timp de DokuFest – cel mai important festival de film din Kosovo și, totodată, unul dintre cele mai mari evenimente dedicate non-ficțiunii din Europa de Est și un important spațiu de desfășurare pentru scurtmetrajul contemporan. Impresiile pe care le auzisem de-a lungul vremii erau mereu generoase și entuziaste, vorbind de petreceri cu raki ce se întindeau până-n zorii zilei, o atmosferă extrem de caldă și, mai presus de orice, o selecție foarte consistentă de filme, precum și o dedicare valorilor drepturilor omului și a păcii – lucru care mă emoționează mereu, când acestea sunt asumate de festivalurile din acele țări ale fostului spațiu iugoslav care-au fost supuse genocidului.  În plus, șansa de a-l auzi vorbind pe directorul artistic al festivalului, Veton Nurkollari, în cadrul unui panel organizat la Ji.hlava în 2022, cu extrem de mult echilibru și dedicare, doar mi-a întărit curiozitatea. N-am ezitat, deci, când mi s-a ivit șansa de-a participa la festival, și mărturisesc că am numărat zilele rămase până la plecarea de la începutul lui august – mânată de entuziasmul contactului cu un loc în care mi se părea că aș fi ajuns altminteri cu greu, în absența acestui mare liant (și, sigur, privilegiu) care este cinemaul.

Drumul către Prizren – capitala istorică și multietnică a kosovarilor, totodată oraș esențial în istoria mișcării de independență albaneză, cât și oraș de vacanță cu terase ce se umplu nopțile de turiști și expați întorși acasă în vacanța de vară – este pe atât de frumos pe cât este de sinuos. Dacă n-ai șansa unuia dintre puținele zboruri care aterizează la Priștina (capitala contemporană, desemnată ca atare în 1948 de către autoritățile iugoslave atunci când au desemnat Kosovo drept o regiune autonomă a țării), punctul tău de pornire este în Albania vecină, în Tirana, urmat de două-trei ore de drum prin Alpii Albanezi (ori, pe numele lor popular, munții blestemați), care se-ncheie în micul oraș construit pe malurile râului numit Bistrița în limbile slavone și Lumbardhi în albaneză. (La marginea căruia a avut loc un performance fantastic într-una dintre seri, al colectivului maghiar Kaos Camping, care a instalat zeci de proiectoare pe peliculă care funcționau simultan, rulând filme din perioada sovietică, alături de patefoane și alte asemenea.) Numele râului este purtat și de cinematograful-mamă al festivalului, Kino Lumbardhi, cu o impresionantă grădină de vară construită în stil sovietic – locul unde a avut loc prima ediție a DokuFest, în 2002, cât și un spațiu cultural cu o istorie de rezistență: supraviețiuind cu greu îngrozitorului război din 1998/99, precum și multiplelor încercări de demolare și de privatizare de către autorități,  a fost desemnat, în final, monument istoric prin eforturile festivalului și ale partenerilor săi. De altfel, jumătate din locațiile festivalului sunt open air, incluzând două scene în citadela Prizren, Sonar și Lunar, una construită pe marginea râului, Kino Lumi, și încă una pe acoperișul cinemaului DokuKino.

Kino Lumbardhi a găzduit și deschiderea ediției – despre care trebuie să spun, din capul locului, că a fost probabil cea mai bună „ceremonie” la care am fost vreodată, în toți anii mei de umblat pe la festivaluri. Niciun discurs ci, direct, un spot extins al festivalului: un montaj alert, à la Adam Curtis, cu tot soiul de secvențe foarte recente spicuite de pe social media – de la tentativa de asasinare a lui Donald Trump, ori discursul lui Netanyahu în parlamentul american (și protestul Rashidei Tlaib), alături de TikTok-uri dintre cele mai variate (de la imaginile sinistre postate de soldații IDF din Gaza, până la clipuri cu dansuri sau adunări pașnice în spațiul public) – împletite cu imagini de arhivă din timpul războiului de destrămare a Iugoslaviei. Totul fiind montat în ritmul faimosului discurs al lui Charlie Chaplin din Dictatorul (1940), pe care-l auzisem deja de-atâtea zeci de ori, încât nu credeam că ar mai putea avea forța de-a mă aduce în pragul lacrimilor. Însă amestecul acestor imagini hiper-reale și faptul de-a le vedea într-o țară a cărei suferință în timpul războiului a fost pur și simplu enormă (un strigăt de empatie și solidaritate, deci, dinspre o voce care știa mult prea bine despre ce vorbește) a fost realmente copleșitor. Apoi, luminile s-au aprins brusc, urmate de ritmul inconfundabil al tobelor electrice care deschid Blue Monday, giuvaierul din discografia formației New Order – al cărui nume a fost „împrumutat” drept temă a ediției din 2024 a DokuFest. Iată noua ordine: una în care războiul, despotismul și fascismul sunt din nou un fapt al vieții cotidiene, date la turbo de către capitalismul tehno-feudal și hyperloop-ul mediilor sociale, existând, în același timp,  în această mare de anxietate și turbulențe speranța (promisiunea?) unei alte lumi. Niciun speech n-ar fi putut exprima toate acestea mai bine și mai eficient de-atât. Cireașa de pe tort: filmul de deschidere a fost Dr. Strangelove al lui Stanley Kubrick.

Noile (vechi) ordini

Sigur, aceste anxietăți nu sunt de niciun fel unele noi (noua ordine fiind, poate, și faptul de-a regresa către una mai veche) – ba chiar s-ar putea spune că angoasa clipei ne face susceptibili unei hiperfixații pe prezentul imediat, care are ca efect secundar un soi de amnezie istorico-politico-culturală. Așadar, gestul de-a realiza o secțiune compusă din filme cu tente radicale (pe alocuri chiar activiste) de-acum cincizeci de ani a fost unul cât se poate de potrivit: „1974: Then Is Now”, cu o selecție curatoriată de către Eric Hynes de la Museum of Moving Image, de-a lungul a patru linii – „Ocupație și rezistență” (dedicat Palestinei), „Eliberări” (axat pe mișcări feministe), „Vizitări” (în cheia solidarității trans-naționale) și „Adicție și control” (despre închisori, respectiv programe de reabilitate a dependenților). O ocazie grozavă de-a revizita marele clasic al lui Kazuo Hara, Extreme Private Eros: Love Song 1974, pe care-l văzusem în 2018 la One World Romania – acum, ajunsă la un grad (sper) mai mare de maturitate, am avut impresia că se întrevăd câteva fisuri în radicalitatea extraordinară a protagonistei Miyuki în rebeliunea ei totală împotriva rolurilor de gen patriarhale. Alături de impulsivitate revoluționară, mi s-a părut că văd și multă tristețe în ea, confuzie, o furie care e imposibil de gestionat și, dincolo de orice, singurătate – mai ales în faimoasa secvență în care ea naște fără niciun pic de ajutor (un copil pe care își asumă că îl va crește singură); poate că acum că mi s-a luat un oarecare văl romantic de pe ochi, înțeleg puțin mai bine și toate greutățile și sacrificiile, inclusiv emoționale, pe care le presupune o luptă feministă și asumarea unei poziții și identități radicale.

În contrapartidă, am fost mult mai impulsionată de calupul dedicat programelor de „reabilitare”. Methadone, An American Way of Dealing (r. Julia Reichert, Jim Klein) e un duș rece în contextul epidemiei de opioide, care avansează o teză tulburătoare – anume, modelul social și curativ al Statele Unite ale Americii a predispus dintotdeauna cetățenii săi la consumul de opiacee, iar soluțiile pe care le-a găsit au fost, cu puține excepții venite dinspre inițiative independente, fie punitive, fie de-a oferi o falsă alternativă (în acest caz, droguri sintetice). Nu în ultimul rând, programul dedicat Palestinei a fost la rândul lui o ocazie interesantă: deși relativ inegal din punct de vedere al calității filmelor – unul dintre scurtele incluse aici, un film de propagandă militarist al PLFP, ar fi beneficiat poate de un alt soi de situare, în contextul acesta fiind mai degrabă frapant –, a strălucit în două puncte: scurtmetrajul Jocelynei Saab, Les femmes palestiniennes, dar și intrigantul dialog dintre doi scriitori, Arab Israeli Dialogue, de Lionel Rogosin.

Forme de rezistență: palestiniană, culturală, naturală

De altfel, festivalul a îmbrățișat pe deplin cauza palestiniană – și, drept să spun, niciun alt festival european major nu pare să fi adoptat o poziție atât de clară și de intransigentă precum DokuFest în această chestiune (la urma urmei, îmi închipui și că un stat precum Kosovo, trecut prin război, care încă se chinuie să obțină recunoaștere diplomatică unanimă, rezonează chiar și mai puternic cu tragedia lor). Prezența palestiniană în festival a fost realmente transversală: atât în secțiunile competitive de lung și scurtmetraj, cât mai ales în cadrul secțiunii speciale „No Other Land”. Rulând atât filmul care i-a dat titlul, cât și A Fidai Film de Kamal Aljafari (alături de noul său scurtmetraj, UNDR), secțiunea a avut drept piesă centrală o proiecție a filmului-fluviu Route 181, realizat de doi dintre cei mai importanți documentariști din Palestina, respectiv Israel: Michel Khleifi și Eyal Sivan, familiari publicului local grație retrospectivelor organizate de One World Romania. Împărțit în trei părți – Sud, Centru, Nord – care însumat au 272 (!) de minute, Route 181 e gândit ca un soi de road movie de-a lungul granițelor recunoscute internațional ca urmare a partiției din 1947 a celor două state, în mare parte încălcate ca urmare a războiului din 1967, cineaștii culegând interviuri cu oamenii care trăiesc și lucrează de-a lungul acestei linii, de la Gaza la Galilea.

Ce frapează la o primă vizionare a Route 181 este faptul că vasta majoritate a celor intervievați apelează, ca din reflex, la expresia „n-avem ce face” – indiferent de poziția pe care o au față de ocupație, iar varietatea e suficient de mare, chiar dacă majoritatea susține linia politică oficială a guvernului israelian. Poate cele mai șocante momente din Sud (partea la care am reușit să ajung) sunt cele în care este intervievat angajatul unei companii care fabrică garduri de sârmă ghimpată. Cu o seninătate și directețe tulburătoare, el spune că alte state nu folosesc produse de tipul celor cu care se ocupă ei, „probabil din motive umanitare” – un soi de conștiință de sine absolut șocantă, grefată pe acel „ce să-i faci” ce plutește peste tot în aer, iar lovitura de knock-out vine cu replica „Aproape că am închis în ‘95-’98, când cu Acordurile de la Oslo, fiindcă pacea nu-i o afacere bună”. O excursie amețitoare, nu de puține ori deznădăjduitoare, care subliniază cât de brutală și arbitrară este ocupația și puterea sa de-a dezumaniza complet atât victimele cât și opresorii. Pe atât de necesar devine, deci, un alt gest antropologic din secțiune, cel al cineastei Lamees Almakkawy în mediu-metrajul Dancing Palestine: pe jumătate desktop movie, pe jumătate documentar performativ, filmul explorează potențialul subversiv și politic al unui stil de dans numit dabke, conservându-i imaginea într-un act de arhivare ce, în esența lui, este o formă de-a rezista, de-a lupta împotriva eradicării memoriei culturale palestiniene și, în sens mai larg, a deculturației și-a genocidului cultural.

Ideea de prezervare, de rezistență și supraviețuire culturală reprezentată atât de Kino Lumbardhi, cât și de festival, în sine, este oglindită cât se poate de potrivit în secțiunea tematică „Ode to Celluloid”, din care am prins două treimi din filme: începând cu Alpe-Adria Underground!, regizat la două mâini de curatorii Jurij Meden și Matevž Jerman. Un film pentru curatori și selecționeri, par excellence: deopotrivă mică istorie a cinemaului experimental sloven din timpul perioadei socialiste, cât și prilej de-a salva această vastă arhivă prin intermediul digitizării – iar bucățelele pe care le-am găsit aici din cinemaul unui Karpo Godina, hippie psychedelia infuzat cu subversivitatea și rigurozitatea estetică a Valului Negru Iugoslav, au fost nimic mai puțin decât un festin. Celălalt film e regizat tot de-un curator, Ehsan Khoshbakht (co-director al Il Cinema Ritrovato): Celluloid Underground (2023), o (auto-)biografie care sare cu mult spirit ludic (dar întrucâtva melancolic) între formate, cartografiind devenirea lui cinefilă într-un Iran în care guvernul islamist interzisese vasta majoritate a canonului internațional și propriu – întâlnirea sa cu un personaj misterios (un soi de amestec între Langlois și Sabzian), care și-a dedicat viața salvării obsesive a peliculelor care-au rulat în cinematografe înaintea Revoluției din ‘79 prin tot soiul de beciuri din Teheran, se dovedește a fi fatidică, în toate sensurile cuvântului.

Însă proiecția care mi-a rămas cel mai bine întipărită în minte de la această ediție – alături de cea a scurtmetrajelor timpurii ale lui Teddy Williams, cineastul in focus al ediției, în care niște mici erori tehnice s-au transformat, pentru mine, în revelații à la Jonas Mekas – a fost cea a acestei mici bijuterii numită Lichens Are The Way, de Ondřej Vavrečka, proiectat la ceas de noapte în cetate, în timp ce dinspre oraș pluteau tot soiul de sunete: cântecul muezinilor, muzica teraselor, artificii de la nunți, coloana sonoră a filmelor de la celelalte cinematografe. Un film compus în marea lui parte din imagini-timp, poate cea mai bună formă de-a întâmpina subiecții săi vii și totodată statici, în toată varietatea lor caleidoscopică, în timp ce, marjoritar din off, se țese povestea unui cuplu de cercetători gay care și-au dedicat viața studiului acestor forme primordiale de viață, căutând în maniera lor simbiotică de trai (și) un model de-a regândi modul în care ființele umane coabitează și coexistă cu natura. Ecranul, imaginile care-l populau, pădurea de lângă el și oamenii din preajmă co-existau în armonie perfectă: și poate că aceasta e noua ordine la care trebuie să aspirăm.

Imagine principală: Performance în cadrul DokuFest 2024, via pagina de Facebook a festivalului.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.