Festivalul Internațional de Film Anonimul va anima încă o dată Delta, între 9 și 15 august. Pe lângă tradiționalele competiții de scurtmetraj românesc și internațional, festivalul aliniază la start, într-o secțiune separată, alte două scurtmetraje autohtone care au concurat anul acesta la Cannes. Spus pe scurt, ambele sunt foarte bune, dovedindu-se obiective de neratat între două băi în mare. Să spunem acum și pe lung.

 Interfon 15 al lui Andrei Epure e un tur de forță lucrat la foc mic, cu atenția pentru detaliu și rigoarea caracteristice unui cineast interesat de întrebări fundamentale: cum se construiește un spațiu cu ajutorul obiectivului de filmat? Care e locul precis în care trebuie așezată o cameră? Și tot așa. Lucru cu-adevărat admirabil într-o industrie guvernată prea puțin de discuții teoretice, care se-avântă cu capul înainte „să spună povești”. Epure pare un regizor preocupat de gesturile meseriei sale – semn bun, căci ce altceva este formatul scurt, dacă nu playground-ul ideal în care lucruri mai mult sau mai puțin fastidioase (carieră, stil recognoscibil, așteptări de tot soiul) încă își păstrează consistența de plastilină, iar totul, deocamdată, se poate relua de la zero? Cu Interfon 15, Epure a făcut mai mult decât să testeze terenul: a introdus cinema destabilizant în realitatea urâtă pe care tot căutăm s-o dăm uitării în sală, demonstrând o inteligență artistică pe care-mi doresc s-o văd înflorind pe mai departe.

Începutul filmului ne arată o femeie care zace la parterul unui bloc cu ușă mare, de lemn. Cadrul e static, oamenii intră și pleacă din raza lui cu indiferență, după un program lax: unii-și văd de jogging-ul matinal, altul se întoarce la nevastă cu coada-ntre picioare; trece timp până ca cineva s-o observe pe femeia de la pământ, dosită undeva într-un colț. Ideea e simplă: filmul se joacă cu planul lung, dar mișcările din interiorul lui sunt suficient de aerisite – suficient de probabile – pentru ca toată povestea să evite senzația coregrafiei greoaie și să o caute pe aceea a unui observațional. Când niște vecine se apropie în sfârșit de femeie, speculând în stânga și-n dreapta (care dă vina pe alcool, care pe medicamente), reușita filmului e splendidă, în măsura în care incidentul nu devine – ca la Adi Voicu, în Ultimul drum spre mare – capsulă relevantă și edificatoare a societății românești, ci doar atât: un simplu incident dintr-un bloc orășenesc. Pare că Epure cunoaște riscul unui astfel de pariu, care comprimă realitatea în modele predesenate: personajele sale sunt întregi și ascund cine știe ce secrete.

Un mare avantaj al filmului este nonșalanța în fața firelor care nu se leagă. Ne-am aștepta ca malaxorul bârfitor al vecinelor să înghită acest destin încheiat în mizerie, dar ce aflăm sunt doar bucățelele unui puzzle biografic cu greu inteligibil: a fost profesoară de latină, a plecat undeva, i se spune „Boschetara”, deși locuiește la apartamentul 15. Interesant este cum dialogul (foarte bun) e aici doar un pretext pentru apariția supranaturalului: cineva jură că a văzut o mișcare sub celofan. O fi fost vântul? O fi fost femeia, poate nu chiar atât de moartă, în ciuda științei medicale? S-a produs acolo un fel de modestă deflagrație a simțurilor, care eliberează filmul și îi dă aripi. E de urmărit până unde îl vor purta în viitor pe Andrei Epure.

Știți cum e: nu trebuie decât să-ți pleci urechea în jur pentru a fi copleșit cu povești care mai de care. Și ce loc mai potrivit pentru asta decât taxiul, spațiul îngust unde fiecare dă drumul  „la papagal”, doar-doar va trece mai repede timpul? Oameni de la Jarmusch la Kiarostami o știu: când ești în pană de idei – sau când ai obosit să faci risipă de peliculă –, habitaclul e cel mai bun prieten al unui scenariu cu logoree. O știe și Carina Dașoveanu, al cărei scurtmetraj Prin oraș circulă scurte povești de dragoste a obținut premiul III în secțiunea Cinéfondation de la Cannes. O vedem acolo pe Ilinca Hărnuț în rolul unei taximetriste binevoitoare, care a cam rămas fără benzină în relația de dragoste și realimentează din mers, ascultându-i pe alții. Vocea ușor guturală, zâmbetul larg, voluptatea de a campa un personaj bonom o recomandă drept ideală pe post. Unii pasageri sunt adorabili (un moșulică povestind întâmplări de demult, cu dresuri de mătase), alții vag-iritanți (un cuplu de adolescenți îndrăgostiți și inevitabil stupizi), dar taxiul e democratic și îi găzduiește pe toți, fără resentiment. 

Prin oraș… e un film ușor dezechilibrat: scenele de taxi mai lasă loc doar pentru câteva schimburi de replici cam slăbănoage între Ilinca Hărnuț și Andi Vasluianu, iar chimia lor pe ecran e puțin îndoielnică. Dar aceste ezitări dezvăluie totuși o prospețime a privirii și o dorință de sabotare a academismului: filmul zbârnâie de idei, iar faptul că unele funcționează mai bine și altele mai rău întregește calitatea de experiment a inițiativei. Căci un film imperfect, dar în care se poate recunoaște o inimă pulsând, este întotdeauna de preferat unui film perfect și rece. Într-o recenzie dedicată scurtmetrajului, Irina Trocan remarca dinamica poate prea convențională a acestui cuplu în care femeia vrea romantism, iar bărbatul se ține ațos – dar recunosc că e înduioșător să te lovești de un personaj care încă mai crede și n-a abandonat, în ciuda confruntării zilnice cu viciile unei vieți deloc îndestulătoare material. Mai poate exista iubire când grija zilei de mâine scoate mereu căpșorul în scenele cele mai intime? E o întrebare serioasă, rar abordată în filmele românești, care primește aici o rezolvare de luat în seamă.

Scurtmetrajele „Interfon 15” și „Prin oraș circulă scurte povești de dragoste” vor rula în cadrul Festivalului de Film Anonimul, care se desfășoară între 9 și 15 august.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.