Peste 500 de persoane au fost lipsite în mod abuziv de libertate și ținute mai mult de o lună, în condiții inumane, de abuz fizic și psihologic, cu hrană precară și fără asistență medicală, în bazinul de înot desecat al unei unități militare din Sibiu. Membri ai Miliției, Securității, dar și simpli cetățeni care se aflaseră în locul nepotrivit la momentul nepotrivit au fost acuzați de terorism de către Armată, fără nici o probă concretă. S-a întâmplat în decembrie 1989, pe fondul de haos și dezinformare ce au generat panică și psihoză colectivă. Totul a pornit de la un foc de armă tras în timpul degringoladei născute în urma revoltelor cetățenilor din Sibiu, care urmau exemplul mișcărilor de protest începute în Timișoara. S-a tras din partea Armatei, a Miliției sau a Securității? La 33 de ani de la Revoluție, nu există încă un răspuns oficial. Aceasta este premisa celui mai recent film al lui Tudor Giurgiu, Libertate, care a avut o proiecție specială în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania, ediția a 22-a.

Filmul își propune să fie un soi de „lanternă pe care o plimbi printr-o cameră complet întunecată, mai exact printr-o clădire în ruină”, a explicat Cecilia Ștefănescu, cea care a scris scenariul împreună cu Tudor Giurgiu. Episodul Sibiu, spre care s-au aplecat cei doi, este puțin sau deloc cunoscut nu doar de generațiile mai tinere, rămânând unul dintre cazurile neelucidate din acea perioadă. Libertate, așa cum a precizat Oana Giurgiu, producătoarea filmului, este despre revoluția pe care foarte puțini dintre noi o știm.

Este primul film al lui Tudor Giurgiu în care accentul cade pe un personaj colectiv, pe scenele de grup care transmit toată starea de confuzie și de frică specifică acelei perioade.

Pe scurt, faptele sunt următoarele: pe 22 decembrie, manifestanții au pătruns în sediile Miliției și Securității, de unde la un moment dat s-a tras un foc de avertisment. Armata a crezut că este un atac împotriva lor și astfel a deschis focul asupra celor două instituții, iar situația a degenerat într-un carnagiu soldat cu zeci de morți și răniți în momentul în care câțiva ofițeri au încercat să se refugieze într-o unitate vecină, iar Armata a perceput gestul lor drept tentativă de asalt. Dacă până atunci cele trei instituții colaboraseră pentru stingerea protestelor, acum se întorc unii împotriva celorlalți, într-un scenariu ce amintește de experimentul Stanford (experiment controversat realizat în 1971, conceput pentru a investiga modul în care comportamentul uman reacționează la condițiile dintr-un penitenciar). Nici până în acest moment nu s-au putut stabili cu claritate, în mod oficial, vinovații pentru acel episod. În documentările realizate, citind cărți sau declarații ale oamenilor din Armată sau Miliție, Tudor Giurgiu a constatat că regăsește aceeași întâmplare spusă din mai multe perspective, cu singurul scop de a întări propria versiune de trecut, un trecut pictat în culori grotești. 

Este primul film al lui Tudor Giurgiu în care accentul cade pe un personaj colectiv, pe scenele de grup care transmit toată starea de confuzie și de frică specifică acelei perioade. Camera se mișcă rapid de la un cadru la altul, de la un grup de personaje la prim-planuri care oferă o frântură de acces în interioritatea celui surprins. Alex Sterian, directorul de imagine, a dorit să imprime un stil în care personajul colectiv să fie captat nuanțat, în profunzime, dintr-o perspectivă personală.

Distribuția impresionantă, ce reunește zeci de actori de la teatre din toată țara, cuprinde nume precum Iulian Postelnicu, Cătălin Herlo, Marius Manole, Alexandru Papadopol, Andi Vasluianu, Mirela Oprișor, Ionuț Caras, Victoria Cociaș, Alex Calangiu, Toma Cuzin, Ștefan Iancu. Se remarcă Iulian Postelnicu în rolul locotenent-colonelului care, văzându-se într-o poziție de putere absolută, se comportă cu cinism și sadism, instituind, în primele zile de libertate pentru țară, propria dictatură, în micul său stat din bazinul unității. Alex Calangiu, aflat la primul său rol în film, joacă fin balansul dintre oportunism și sinceritate, și transmite cu intensitate, prin tăcerile tensionate și privirea bântuită, lupta care se dă în propria conștiință. Ionuț Caras este milițianul care joacă până la final cartea sincerității și a curajului, Ștefan Iancu, puștiul inocent și neînfricat, înțelege mai bine decât majoritatea celor cu care se află prizonier ce presupune să lupți pentru libertate, iar Toma Cuzin redă sfâșietor drama celui căruia i-a fost ucis copilul, victimă colaterală a iraționalului luptei împotriva „terorismului”. 

„S-o gătat”, spune o asistentă medicală după ce află de la televiziune despre execuția soților Ceaușescu – este singura menționare, scurtă și cinică, despre evenimentele care zguduiau țara. Pentru cei aflați în bazin, realitatea exterioară era îndepărtată și neverosimilă. Libertate pune accent pe claustrarea pe care o simțeau cei captivi în noua distopie, în care știri despre ce se întâmpla în afară apăreau distorsionate și neclare, îmbibate de zvonuri alarmiste.

În nou dobândita libertate, cu care oamenii nu știu ce să facă, dublul standard rămâne același: din bazin oamenii sunt eliberați, pe rând, în funcție de relațiile pe care le au sau apelând din nou la turnătorie – a „turna” un mort, a arunca vina pe colegul și prietenul care și-a pierdut viața în confruntări continuă să fie o soluție viabilă. Cei care ies ultimii, cum preciza Tudor Giurgiu, sunt singurii pur nevinovați.

Libertate este un film despre restabilirea adevărului, o invitație la demistificarea trecutului, la scuturarea de amnezia periculoasă ce riscă să ducă la repetarea greșelilor. Un wake-up call pentru o societate care, așa cum descrie Tudor Giurgiu, încă preferă să ascundă mizeria și să nu își asume sau înțeleagă trecutul. O lecție de istorie recentă, poate mai eficientă decât orice manual.

Silvia Dumitrache

Critic de teatru la revista „Observator cultural” din 2008, consultant artistic la Teatrul Nottara din București. Îi place să cunoască teatrul din cât mai multe perspective, astfel că, pe lângă critică, a făcut PR pentru Festivalul Undercloud și asistență de regie la două spectacole ale lui Chris Simion. Este pasionată de fotografie și îi place mult limba spaniolă.