Aflată în excursie cu prietenele ei la Paris, Dovile primește un apel de la tatăl ei – pe care-l respinge, întorcându-se la dans și la rândurile de shoturi care o așteaptă la bar. Însă fără să știe, tocmai a ratat ultima ei șansă de-a vorbi vreodată cu părintele ei – întoarsă la Vilnius, ea află că acesta a murit brusc, într-un accident care rămâne neexplicat. După ce primește vestea, fata rămâne țintuită locului pe un balcon întâmplător, în timp camera se îndepărtează încetul cu încetul de chipul ei înmărmurit, sunetele de fundal se estompează, iar viața cu V mare își scoate capetele la iveală în colțurile cadrului, în groaznica ei încăpățânare de-a merge mai departe. Așa începe debutul cineastei lituaniene Dovile Sarutyte, prezentat în premieră mondială la Tallin Black Nights la finele anului trecut, care tocmai a primit Premiul Special al Juriului în cadrul ultimei ediții la TIFF. Deși șederea mea în acest an la Cluj a fost prea scurtă cât să-mi pot forma o opinie cuprinzătoare despre competiția festivalului din acest an, Feature Film About Life este dintre cele care s-au lipit de sufletul meu.

Dacă, în primă instanță, ce m-a atras la film a fost titlul său post-modernist (sau poate chiar post-ironic?) ce părea să promită o explorare meta-cinematografică bazată într-o oarecare măsură pe material found footage din arhive private, ce a ajuns stă mă impresioneze a fost nu atât tema – o femeie tânără, crescută în prima generație post-comunistă și cu un stil de viață cosmpolit/vestic, se trezește într-o situație care ține de cele mai profunde temeri ale oricărei persoane din lume –, cât potrivirea biografică. Mi-este greu să mă despart de ea când privesc acest film, să fiu obiectivă, având în vedere că am trăit o experiență foarte asemănătoare, atunci când mi-am pierdut tatăl în urmă cu trei ani – fiindcă, spre deosebire de majoritatea filmelor despre doliu,  care încep fie cu mult timp înainte de moartea cuiva, fie după ce aceasta a fost deja îngropată, Feature Film About Life este un film despre cum navighezi procesul înmormântării și primele zile după pierderea unui părinte.

Proces care este atât frustrant – când ești pus față în față cu o groază de cheltuieli enorme și multe dintre ele inutile, cu presiunea emoțiilor și exigențelor celor din jur, a obținerii tuturor actelor și a drumurilor aparent infinite pe care trebuie să le faci într-o perioadă atât de scurtă – cât și punctat de mici momente de absurd care, oricât de dureroasă ar fi situația, te fac să râzi: nu vă pot spune cu câtă poftă am râs (dar și cât m-am putut regăsi) când protagonista se duce să viziteze un restaurant a la Coliba Haiducilor ca să vadă dacă e bun pentru priveghi, sau când expediază o cruce de închiriat fiindcă este urâtă. La fel ca Dovile, am reacționat prin detașare, plângând cu gândul la apelurile nepreluate de la tata abia când mă întorceam acasă, după toate drumurile între instituțiile statului, biserică, apartamente și pompe funebre; la fel ca ea, m-am răzvrătit împotriva tuturor lucrurilor pe care trebuia să le fac din cauza cutumelor și tradițiilor ca mai apoi să înghit în sec și să le accept; la fel ca ea, mi-am dat voie să râd cu rudele mele; la fel ca ea, am căutat mult după poze vesele pe care să le aduc cu mine la capelă, pentru a ilustra o viață, nu o moarte. Zilele înmormântării sunt ca o transă – iar prin utilizarea repetată a melodiei „Song of a Sinner” a formației psihedelice Top Drawer, Sarutyte subliniază perfect această paradoxală stare de suspendare în mișcare perpetuă a experienței; cât și, la nivel liric, senzația atotcuprinzătoare de vinovăție.

Mai mult decât atât, Sarutyte are un mod aparte de-a se raporta la spațiul post-sovietic, unul care nu este auto-exotizant sau stereotipal de dragul umorului, dar care este foarte recognoscibil ca toposuri – un univers al micilor afaceri cu care te pun părinții și generația lor în contact, „pilele” și „ponturile” lor care devin inevitabile-indispensabile când viața ia o turnură, de la magazine improvizate în garaje ruginite la micro-universuri de mobilă pal și termopan, toate unite într-ale kitsch-ului absolut. Cu atât mai pregnantă devine atunci discuția pe care o poartă Dovile cu prietenele ei la începutul filmului, amintindu-și cum mâncau de la supermarket când mergeau în excusie în străinătate cu părinții și concluzionând (fatidic) că au ajuns să facă la fel – oricât de mult ar dori generațiile post-revoluționare să creadă că duc vieți radical diferite față de cele ale părinților lor, mai ales prin prisma istoriei mari, la un moment dat tot se vor confrunta cu problemele lor, în cadrul istoriei mici.

În cronica sa pentru Cineuropa, Davide Abbatescianni compară filmul cu  recentul Moon. 66 Questions de Jaqueline Lentzou (2021), cu privire la modul în care inegrează fragmente VHS pe parcursul narațiunii – însă n-aș spune că aceste comparații se opresc doar aici: în definitiv, ambele filme împart o protagonistă tânără pusă în fața faptului de-a gestiona moartea tatălui lor, una cu moartea iminentă, cealaltă cu una bruscă, deja-împlinită. Însă aparte este faptul că acesta este un film auto-ficțional, care merge într-atât de departe încât este filmat parțial în apartamentul în care a copilărit cineasta, VHS-urile servind și drept mijloc prin care spațiile în care se petrece acțiunea sunt puse în tensiune cu trecutul (vezi scena recurentă a canapelei cândva moderne, în mijlocul căreia se află acum o adâncitură). În acest sens, aici se îndeplinește timid promisiunea titlului aparent sec și descriptiv de-a explora dedesubturile cinemaului; fiindcă aici filmul amintește întrucâtva de Ivana cea Groaznică (2019), al doilea lungmetraj al Ivanei Mladenovic – însă dacă aceasta mergea atât de departe încât să se distribuie pe sine (și pe propria familie) în rolurile principale, Sarutyte face un pas în spate: ea apare doar în casetele VHS din copilăria ei, filmate de către propriul tată, care sunt piperate pe întreg parcursul filmului în mici și mari flash-back-uri. Altminteri, ea crează un avatar ficțional care să o reprezinte drept personaj în film – jucată de Agne Misunaite, într-o interpretare tăcută, aproape minimalistă –, similar cu tehnica folosită de cinesta canadiană Sofia Bohdanowicz, care a construit personajul auto-ficțional „Audrey Benac”, jucată de actrița Deragh Campbell în toate filmele de ficțiune pe care le-a realizat de la Never Eat Alone (2016) încoace. (Într-adevăr, scriind aceste rânduri în care-mi dau seamă de aceste conexiuni, pare că asistăm la formarea regulilor unui nou canon – cel al cineastelor contemporane.)

Dar ca să revin la casete – poate că potrivirea cea mai frapantă dintre viața mea și universul filmic a fost cea a VHS-urilor, în care Dovile apare filmată de către tatăl ei în diferite ipostaze (de revelion, trăgând un pui de somn, jucându-se sau dându-se pe rotile); având la rândul meu în casă o casetă care documentează primii cinci ani ai vieții mele, filmată tot de către tata. M-a frapat nu atât asemănarea imaginilor – în definitiv, poate că ce ne fură pe toți la home movies este faptul că sunt simultan foarte specifice, dar și întrucâtva universale –, cât raportarea: ca momente de inocență atât ale copilului dar și ale adultului, frânturi din amintiri plăcute de care cauți să te agăți în clipele grele, dar care-ți amintesc totodată și de tot ce n-a surprins ochiul camerei domestice. În film, se dă de înțeles că tatăl Dovilei ar fi alunecat în alcoolism și că relația lor ar fi devenit rece după divorțul lui; apartamentul lui dezordonat, burdușit de obiecte vechi (nu degeaba expresia „o viață de om” când vorbim de conținutul unei case), este cronicarul tăcut al acestei decăderi.

Sensibil și însuflețit, dar totodată lipsit de afectare inutilă, Feature Film About Life e un film care probabil că funcționează cel mai bine pentru spectatori care-l văd din aceeași poziție din care l-am văzut și eu; și funcționează tocmai pentru că intră în profunzimea unor zile care fie se pierd din amintire, fie se vor a fi pierdute.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.