A 36-a ediție a Festivalului de Film de la Varșovia s-a întâmplat pe muchie de cuțit – acum nici două zile, datorită numărului mare de îmbolnăviri cu Coronavirus, Varșovia a intrat în zona roșie, situație pe care Festivalul a cam ratat-o la mustață; am putut vedea în condiții de siguranță tot ce mi-am propus, în săli aproape goale, cu un public foarte liniștit. M-am simțit de câteva ori, în sălile prăfuite de la Kinoteka, ca la Cinema Patria. Afară, o ceață inunda vârful soporific al Palatului Culturii, care n-a arătat în nicio zi la fel. Compensând faptul că mi-am petrecut 10 zile traversând 3 străzi înainte și înapoi, am văzut peste 20 filme – trecând prin toate secțiunile, de la scurtmetraj la lungmetraj de ficțiune și documentar. Cele cinci titluri de mai jos sunt cele mai bune filme văzute de mine (de menționat că nu toate au fost în secțiuni competiționale, iar despre Spiral și Preparations to Be Together for an Unknown Period of Time scrisesem deja). 

1. Shirley (r. Josephine Decker)

Dacă în Madeline’s Madeline, filmul anterior al regizoarei Josephine Decker, o actriță cu sindrom post-traumatic (Helena Howard) jonglează Stanislavskian cu emoțiile mamei (jucată de Miranda July) și a regizoarei sale (Molly Parker), pentru a se contopi în rolul unei pisici, Shirley e la fel de axat pe “vampirism”. Filmul e un fals biopic despre scriitoarea de romane horror Shirley Jackson (Elisabeth Moss) și relația sa cu o musafiră (mai curând nepoftită), Rose (Odessa Young), care-i servește drept muză, bucătăreasă și cobai, în timp ce lucrează la romanul său, Hangsaman, despre un caz real de crimă nedeslușită. E o doză considerabilă de Persona și psihodramă în Shirley – dacă la început Shirley e statică, letargică și parazitică, acceptând cu supușenie să fie înșelată de soțul ei vizibil mai exuberant, Rose îi oferă un spațiu în care să înflorească. În ochii lui Rose, vrăjitoriile medievale pe care scriitoarea le practică și lipsa de orice ordine mentală (nu e de mirare, atunci, că zace mereu pe jos sau în cadă într-o transă creativă, cu ciorapii în jos și gura căscată) sunt seducătoare – tocmai fiindcă Jackson și le permite. De pildă, într-o secvență de un erotism copleșitor, scriitoarea îi povestește lui Rose de o ciupercă otrăvitoare, apoi o înfulecă dintr-o singură suflare. 

2. Black Bear (r. Lawrence Michael Levine)

Filmul lui Lawrence Michael Levine are multe lucruri în comun cu Shirley – în primul rând, tematic, fiindcă Black Bear e despre o scenaristă care se retrage în pădure, la o cabană, unde speră să-și regăsească inspirația, și în al doilea rând, fiindcă prezintă un triunghi erotic foarte confuzant, în care rolurile fiecăruia se vor inversa pe rând: Allison (Aubrey Plaza), Gabe (Christopher Abbott) și Blair (Sarah Gadon). Black Bear prezintă două fragmente dislocate narativ, care redau aceleași evenimente din perspective fundamental diferite. Un urs negricios care se plimbă prin curte și ocazional amenință să facă victime e efectiv un hook narativ – când comic, când horror, care spune multe despre schimbările permanente de ton ale filmului, între o explorare meta a procesului creativ, o psihodramă cu accente de thriller în care totul se inflamează de la o discuție feministă, și cât de departe poate ajunge un regizor cu tortura (revenind la method acting) pentru a-și duce actrițele în locurile cele mai tenebroase. 

3. Mia își ratează răzbunarea (r. Bogdan Theodor Olteanu)

În Mia își ratează răzbunarea, Mia, jucată de Ioana Bugarin, studentă la UNATC și vizibil cocoloșită de toată lumea, încetează să mai accepte comportamente misogine din partea oricărui bărbat din viața ei, după ce Theo, fostul ei iubit, îi dă o palmă și o acuză de infidelitate. Purtând permanent o cameră de filmat cu care se filmează singură trimițându-i mesaje caustice iubitului, dar promițând în același timp c-o să și-o tragă cu primul venit și o să filmeze actul, pentru a-l oftica definitiv, Mia ajunge să-și rateze “răzbunarea” din mai multe motive. În primul rând, că pentru o mișcare de emancipare ai nevoie de un grup unit, iar Mia e singură împotriva tuturor. Apoi, cu toate că este ambalată ca o răfuială adolescentină, Olteanu nu subminează niciodată motivele Miei, doar că, în dorința de a-și face dreptate, ajunge să-și facă rău singură, oferindu-și trupul bărbaților în același mod în care a fost folosită de-a lungul timpului. Filmul oferă o perspectivă extrem de nuanțată asupra feminismului, care derivă din experiențele actrițelor care apar în film și povestesc în fața camerei Miei întâmplări umilitoare sau degradante cu oameni din industrie.

Mia își ratează răzbunarea prezintă o serie de continuități meta cu filmul anterior al lui Olteanu (Silvana Mihai, protagonista din Câteva conversații despre o fată foarte înaltă, pare să joace o variațiune a aceluiași rol), dar și alte “faceri cu ochiul” mai puțin vizibile (în apartamentul unui bărbat, un mic tablou de Bruegel e agățat pe perete, Hunters in the Snow, pictură ce îi obsedaseră pe rând pe Tarkovski și Lars von Trier), precum și un drinking game ireverențios, probabil improvizat, în care mai multe actrițe selectează fără rezerve cu cine și-ar trage-o, s-ar mărita sau ar omorî (de pildă, trioul sacru al noului val, Puiu-Mungiu-Porumboiu). 

4. Ghosts / Hayaletler (r. Azra Deniz Okyay)

Plasat într-un viitor extrem de apropiat, pe 26 octombrie 2020, într-o zi obișnuită în Istanbul, o pană de curent destabilizează la amurg orașul, lăsându-l în întuneric. Paradoxal, reducându-l la beznă, îl și trezește la viață, prin proteste și manifestări stradale împotriva lui Erdogan. E un mod prin care oamenii își regândesc societatea. Teza lui Deniz Okyay e că toate astea sunt probabile și inevitabile și, până la un punct, benefice – transformându-l, sau, ajutându-l să-și regândească valorile. E o luptă între lucrurile tangibile și presante, care-s cusute într-o osatură capitalistă (un loc de muncă, un acoperiș deasupra capului), și cele care țin de mentalități – odată cu clădirile care se dărâmă, se va dinamita și patriarhatul, lăsând loc femeilor și tinerilor să preia frâiele puterii. În Ghosts, e mai curând fantezia naivă a cataclismului care distruge tradiționalismul și îi permite restartul. Structura lui de puzzle narativ de perspective complementare, care acoperă o zi din viața a patru protagoniști, oglindește fix asta, o dorință presantă, care bate din picioare obsedant, pentru schimbare. Și o lume care nu mai oferă nimic tinerilor – nu întâmplător niciodată nu-i vedem pe protagoniști în liniștea unui cămin, ci într-un vagabondaj dintr-o parte în alta, ca niște furnici. 

5. The Macaluso Sisters / Le Sorelle Macaluso (r. Emma Dante)

The Macaluso Sisters e fragmentat în trei episoade din viețile a cinci surori orfane, care-și duc veacul într-un apartament aproape plutitor, la ultimul etaj, printre bucăți de mobilă pictată, păpuși, vase nespălate, unde mișună zeci de porumbei de toate culorile. Într-o fâțâială continuă, unde nu e nicio urmă de intimitate (una dintre surori închide ușa apartamentului cu zăvorul pentru a face sex cu iubitul ei, iar cealaltă rămâne pe afară, în fața blocului, plângând și derulând poze cu el), aproape mușcând una din cealaltă, trecerea timpului nu le transformă definitiv, ci doar le îngroașă trăsăturile. Emma Dante acordă un spațiu obsedant detaliilor și cutiilor cu amintiri – le etalează manierist, făcând ca întreg apartamentul să devină, la bătrânețe, un muzeu al durerii în care cei care mor singuri duc cu ei bagajul neîmplinirilor tuturor celor lăsați în urmă. În acest musical spontan, cu parfum de Peter Pan, personajele își lasă sacoșele cu cumpărături și dansează pe malul lacului pe Erik Satie, iar totul pare posibil – fetele poartă un ou de dinozaur care nu eclozează niciodată, la fel cum nici ele n-ajung să se maturizeze vreodată. 

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.