O analiză la „rece” a Berlinalei din acest an – de la palmares și evenimentele-cheie ale festivalului, la noua sa abordare cu privire la starurile A-list, în contrast cu rolul său tradițional de pepinieră a tinerelor talente.

Am ajuns la finalul încă unei Berlinale – poate cea mai intens-anticipată a ultimilor 3 ani. Este prima ediție fără restricții din 2020 încoace, an în care directoratul artistic al festivalului a fost preluat de Carlo Chatrian și echipa sa de curatori de la Locarno, care nu a fost lipsită de micile și marile ei controverse – în definitiv inevitabile în contextul unui festival atât de întins (aproape 300 de titluri în acest an) și cu o tradiție atât de puternică în industria continentului. Cu siguranță însă o ediție de succes: în rândul criticii, presei de entertainment și industriei, cât și a publicului larg (a se vedea cifrele acestei ediții, recent publicate). Iar acesta e rodul unei strategii care îmbină atât rolul festivalului drept o importantă pepinieră pentru cineaștii emergenți și pentru cei cu abordări mai puțin convenționale față de standardul industriei, cu o nouă abordare legată de starurile A-list, care apropie festivalul de suratele sale din triada festivalieră europeană (Cannes, Veneția).

I. Staruri A-list, proteste, dar și solidaritate

În acest an, covorul roșu de la Berlin a fost cât se poate de aglomerat de nume importante de pe firmamentul industriei: Steven Speilberg, Bono, Helen Mirren, John Malkovich, Willem Dafoe, Anne Hathaway, Matt Damon, Peter Dinklage – printre mulți alții. Lor li s-a alăturat prin video link președintele Volodimir Zelenski, care a susținut un discurs-eveniment în cadrul ceremoniei de deschidere a festivalului. Fidel tradiției pe care-a impus-o în alocuțiunile sale din ultimul an, Zelenski a făcut trimiteri la contextul specific al evenimentului , vorbind despre Zidul Berlinului și Potsdamer Platz via o referire la The Wings of Desire, monumentalul film din 1987 al lui Wim Wenders.

Festivalul a fost o rampă discursivă pentru solidaritate și protest: evenimente speciale au fost dedicate condamnării invaziei Ucrainei de către Federația Rusă, multiple flashmob-uri și discursuri au atras atenția asupra suprimării brutale a protestelor și drepturilor civile ale femeilor din Iran.

Johnnie To, prezent în juriu, a făcut declarații care pot fi interpretate drept o critică a intervenției Chinei în Hong Kong asupra libertăților civile, spunând că „cinemaul este primul care are de suferit” în regimurile totalitare, iar producătorul israelian Yoav Roeh a criticat reformele judiciare din Israel care ar sugruma, practic, munca regizorilor critici la adresa guvernului condus de Benjamin Netanyahu. (Pe de altă parte, a fost criticată  lipsa de reacție la adresa victimelor cutremurului din Turcia la debutul festivalului.)

Toate acestea s-au tradus într-o foarte mare acoperire a festivalului în mass-media globală – o reușită pe care precedentul director artistic al Berlinalei, Dieter Kosslick, s-a străduit îndelung să o atingă. Pe de altă parte, asta n-a însemnat evitarea controverselor: în seara de deschidere au avut loc multiple proteste (unul al mișcării ecologiste Letzte Generation, vezi imaginea principală; altul împotriva Uber – proaspăt partener de mobilitate al festivalului, cât și unul al sindicatelor lucrătorilor din cinematografe).  Premiera mondială a unui film norvegian de animație din secțiunea Generation a fost anulată după ce o asociație a atras atenția asupra faptului că personajele acestuia au parte de o transformare care arată a blackface; după ce organizatorii Berlinalei s-au consultat cu asociația, filmul a fost reluat în program, rulând cu un disclaimer la început. (Știu, și eu am ridicat o sprânceană, întrebându-mă cum poate trece de filtre o reprezentare necritică a blackface-ului – până când am văzut cu ochii mei imaginile promoționale ale filmului și… chiar arată de parcă acestea poartă un costum de persoană de culoare.)

II. Palmares

Acordarea premiului cel mare unui film documentar, Sur L’Adamant – doar pentru a doua oară în istoria festivalului (primul fiind Fuocoammare, 2016, de Gianfranco Rossi) – a fost primită cu un amestec egal de reacții pozitive și negative. În timp ce comunitatea de non-ficțiune a văzut premiul (pe bună dreptate) drept o reconfirmare a rolului crucial pe care îl joacă cinemaul documentar într-o lume răvășită de crize și de narațiuni oficiale concurente, alții (precum criticul Jessica Kiang) au exprimat dezamăgire, opinând că alte titluri mai puternice ar fi fost ignorate și subliniind faptul că toate premiile de vârf ale Berlinalei au mers către filme regizate de bărbați aflați la vârsta a treia. (O ultimă observație nu lipsită de semnificație, după ce, în sezonul 2021-2022, toate marile premii ale festivalurilor europene au mers către cineaste aflate la primul sau al doilea film.)

Nevăzând Sur L’Adamant – ultimul proiectat din competiție – cât și o bucată semnificativă din titlurile alături de care a concurat, mi-este greu să spun dacă premiul este sau nu „meritoriu” (un termen oricum relativ, care depinde de cum și cât privește orice critic dintr-o selecție competitivă oarecare).

Juriul prezidat de Kristen Stewart, cea mai tânără președintă de festival din istoria Berlinalei (alături de colegi precum To, Farahani, Carla Simón și Radu Jude), pare să fi acționat în mod conștient în contra curentelor care-i trăgeau înspre mainstream.

Lucru cu siguranță surprinzător pentru mulți participanți, mai ales pentru Nicolas Philibert, fericitul câștigător al trofelului – care-a exclamat „Are you crazy?!” în momentul în care a luat microfonul pe scena Palast-ului. Vezi și discursul lui Jude, care a prezentat Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu filmului Music de Angela Schanelec, cu un discurs despre cum „contabilii” („the bookkeepers”) industriei cinematografice au folosit dintotdeauna scenariile drept instrumente prin care au controlat acțiunile cineaștilor pe platou; iar un film ca Music este întocmai unul care se situează împotriva voinței contabililor, ele meritând să fie, deci, apreciate pe măsura lor. Opțiuni cu note mainstream (BlackBerry, Manodrome, Limbo, de pildă) au fost disponibile în competiție, însă alegerile juriului – Garrel, Petzold, Canijo, Schanelec – au vorbit de la sine cu privire la situarea lor în chestiunea cinematografiei contemporane: una în favoarea cineaștilor, nu a contabililor.

Pe de altă parte, au dreptate și voci precum cea a cineastului și criticului bielorus Nikita Lavretski, care spune că alegerile acestea pot fi considerate cât se poate de canonice, dar și că aceia care vizitează Berlinala cu misiunea de-a vedea doar filme din Forum și cele ale regizorilor canonului contemporan au o viziune limitată și sunt enervanți. (Și-n calitate de persoană vizată direct de o asemenea observație – ca să fiu absolut sinceră! –, nu pot să nu-i dau totuși dreptate: da, avem tendința să fim agasanți și expeditivi uneori.)

Deși îmi este greu să ofer o opinie comprehensivă despre competiția oficială, este clar însă că festivalul se menține cât se poate de sus: o bună parte din titlurile cele mai bune ale acestuia au făcut parte din secțiunea Encounters (Here, Orlando, Samsara și In Water), deși a existat ceva balast și aici  –  titluri care păreau că ar fi fost mai degrabă potrivite pentru competiția cea mare, dar care n-au încăput la final de linie (The Adults, The Cage is Looking for a Bird, Mummola).

Iar Forumul, ca-ntotdeauna, rămâne (cel puțin în ce mă privește) cea mai incitantă, curajoasă și asumată secțiune a Berlinalei. Ceea ce mă face să privesc deja cu mult entuziasm spre ediția a 74-a.

Citește și Jurnal de festival: Berlinale 2023: un diarium de la ediția din acest an a Berlinalei – cu impresii la cald despre filme, evenimente și discuții.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.