Dacă e să iau la mână toate numele pe care societatea le-a dat generației mele înainte să rămână pe anostul și insipidul mileniali (ce lipsă deplină de imaginație care reflectă și paradoxul orizonturilor noastre limitate) – generația Y, generația Internet, generația Smartphone, generația emo și tot așa mai departe – cel mai drag dintre toate îmi va rămâne mereu generația Cartoon Network. Nu doar fiindcă reflectă ceea ce se poate să fi fost prea bine unul dintre ultimele mari momente generaționale de coagulare deplină în jurul aceluiași pol (pop-)cultural unic și neexclusiv țării noastre, sau faptul că mai toți cei de vârsta mea am învățat limba engleza de la orele petrecute în fața canalului, sau nici măcar latura sa negativă – că ne-a pregătit pentru o viață în fața ecranelor, ci mai ales pentru că reflectă o anumită latură ludică a generației mele, capacitatea (și propensitatea) sa pentru umor, o oarecare efervescență și spontaneitate, o imaginație dedublată de escapism.

Știm că anii nouăzeci au reprezentat un vârf al animației tradiționale, nu doar în ce privește tehnologia și estetica, dar mai ales în privința numărului brut de seriale, cât și a mesajelor subversive codate în acestea (las doar un singur exemplu – Two Stupid Dogs, episodul de la drive-in cinema), făcându-le masticabile și amuzante pentru toate vârstele, înainte ca divertismentul pentru copii să fie sluțit iremediabil de tehnologiile 3-D ori invadat de live action (sau, pentru neofiți, de imagini filmate) și pulverizat într-o pastă docilă, aproape dobitoacă. Limitele erau neclare în animația nouăzecistă (și, în definitiv, ce limite erau oare cu adevărat clare în decada nebunească în care am crescut?) – dar eram deja cu toții conștienți că discursul moralist omniprezent conform căreia vom fi devenit cu toții niște psihopați din cauza „violenței” era bullshit. Și era bine că o știau și ai noștri din când în când – cel mai vajnic partener de vizionare era tata, cu care mă uitam la toate desenele, de la Ed, Edd and Eddy și Cow and Chicken la Beavis and Butthead (!) – fiindcă nu mi-e greu să speculez faptul că cinefilia generației mele se datorează în mare parte și lui Cartoon Network, că acesta a fost și un antrenament: nu doar unul de anduranță, dar și unul care ne-a oferit în timp anumite unelte de a înțelege ficțiunea audiovizuală, mai ales atunci când se făceau trimiteri (de regulă parodice, dar chiar și-așa) la cinemaul de gen sau la momente iconice din istoria acestuia. Ca să închei această introducere cu o anecdotă, acum câțiva ani, un verișor mai mare mi-a recunoscut că nu știa ce se va alege de mine după o copilărie petrecută în fața televizorului – iar eu i-am replicat: „Păi, critic de film, din câte se pare”.

Din toate aceste motive, de multe ori mi-e ciudă că filmul de animație își găsește cu greu locul în marile festivaluri de film dat fiind important pe care îl joacă în formarea audiovizuală a publicului la vârste timpurii (asta apropo și de competiția între ficțiune și non-ficțiune – în care animația este lovită din ambele părți, indiferent de relația ei cu natura narațiunii pe care o conține); cel mai recent juggernaut pe care mi-l amintesc să fi trecut prin marele circuit este Ma Vie de Courgette / My Life as A Zucchini (r. Claude Barras, 2017, co-scris de Céline Sciamma). Deși cred că animația trebuie revendicată mult mai puternic în cadrul cinemaului at large drept formă de artă legitimă, totodată mă bucur enorm de fiecare ocazie pe care o am de-a reveni timp de câteva zile la sinele meu copilăresc și să particip la un festival de animație – iar grație ediției sale hibride din acest an, am putut în sfârșit să particip (chiar și virtual) la festivalul de film de animație de la Annecy, care și-a difuzat în regim online selecția de scurtmetraje (iar pe cea de lungmetraje, în săli).

Festivalul de la Annecy este cel mai vechi festival de acest gen din lume, fiind fondat în anul 1960 în orășelul omonim din Savoia, în sud-estul Franței (urmat îndeaproape de Animafest Zagreb, fondat în 1972) – și este, pe bună dreptate, cel mai faimos și prestigios festival de acest tip din lume. Având loc inițial o dată la doi ani și devenit o manifestare anuală în 1998, festivalul de la Annecy a inspirat apariția în jurul lumii a unor evenimente similare (aici, în România, a iubitului festival Animest) și a promovat de-a lungul vremii voci imense ale animației de autor. O privire în diagonală peste selecțiile din trecut ale Annecy scoate la iveală nume sonore precum Wes Anderson (cu Fantastic Mr. Fox, 2009), Jan Švankmajer (Alice, 1989, Dimensions of Dialogue, 1983), Per Åhlin (The Journey to Melonia, 1989), Anca Damian (Crulic, 2012), Michaël Dudok de Wit (Father and Daughter, 2001), cât și numele-cheie din anime-ul de artă – festivalul promovând masiv animația japoneză în istoria sa – precum Hayao Miyazaki (Porco Rosso, 1993), Satoshi Kon (Paprika, 2007) sau Katsuhiro Otomo (cu al său film-cult, Akira, 1989).

Ce este mereu plăcut la festivalurile de animație este faptul că nu își despică selecția de filme după criterii estetice sau formale rigide, sub rigola lor încăpând tot soiul de tehnici și stiluri care mai de care mai diverse: de la animație tradițională frame-by-frame (digitale și analogice) sau stop motion la 2-D; de la cadre pictate individual sau care imită schițele și desenele în cărbune la desene naive sau figuri antropomorfizate. (Aici au existat chiar și animații care foloseau inserții cu imagini filmate – precum Concatenation 1 și 2 de Donato Sansone, prezentate în competiție, montaje orizontale ale unor obiecte ce trec din cadru în cadru: gloanțe, mingi, atleți, mașini etc.). Annecy are câte un pic din toate acestea, fără să lase vreo tehnică sau vreun stil anume să predomine; dincolo de o vastă retrospectivă dedicată animației africane de-a lungul tuturor regiunilor sale majore care a inclus un film despre animatorul Moustapha Alassane și un best-of al festivalului FUPiTOONS, sau de focusuri pe regiuni precum America Latină sau Asia de Est, festivalul a avut și o groază de mini-programe tematice (filme experimentale, filme comisionate, filme realizate de copii, adolescenți sau proaspăt absolvenți șamd). Dintre toate acestea, desigur, cel mai tare m-a atras WTF Midnight Specials (în virtutea similarității cu Creepy și Trippy Animation Night ale Animest). Trei titluri am remarcat acolo: videoclipul satiric Paix Sociale (r. Rémi Richarme), cu un Macron dansând à la Jacques Dutronc într-un corp desenat în cariocă și transformându-se treptat în vampir; Tarantino (r. Victor Hagelin), în care o figurină din plastilină a regizorului este ucisă succesiv (think Celebrity Deathmatch) în maniera în care sunt omorâte unele dintre personajele sale cele mai faimoase, cât și videoclipul piesei Yankee and the Brave a celor de la Run the Jewels (r. Sean Solomon), unde duo-ul de rapperi este urmărit de o armată de polițai robotici naziști – într-o trimitere clară la protestele lui 2020.

Prioritatea numărul doi a fost să mă uit la sneak preview-ul exclusiv din noul Space Jam (adică ăsta cu LeBron James în loc de Michael Jordan), care mai degrabă a luat forma unei prezentări din partea animatorilor a tehnicilor noi folosite la acest film, plus un fragment de două minute în care apar all-stars-urile Looney Tunes: Bugs Bunny și Lola Rabbit, Elmer Fudd, Daffy Duck și Porky Pig, Wile E. Coyote și Road Runner, Tweety și Sylvester și tot așa… în afară de Pepé Le Pew, după scandalul din primăvară care a pus pe jar toți boomerii. Neîntâmplător, în prezentare apare scena care i-ar fi aparținut sconcsului libidinos – o trimitere la scena în care este interpretat As Time Goes By din Casablanca – unde acesta este înlocuit de Yosemite Sam. Drept să zic, pus lângă Pepé nu-i nici el vreo lumină, dar niciunul la fel de rău ca Speedy Gonzalez, în continuare o caricatură stereotipală a latin-americanilor – și care în fragment e auzit pe fundal drăcuind clișeic în spaniolă. (Bravo, guys, ați făcut mare corectitudine politică.)

Cea mai multă atenție am acordat-o, ca de obicei, competiției principale, formată din cinci programe – unde Annecy pare că nu a dorit să evite deloc temele politice și existențiale arzătoare ale cotidianului, în ciuda tonului adesea jovial pe care îl adoptă. Nu au lipsit filmele despre izolare, însă spre deosebire de suratele non-ficționale clasice de prin alte festivaluri, acestea au fost mult mai jucăușe: ironicul I Gotta Look Good for the Apocalypse (r. Ayce Kartal), mixed media între cadre pictate individual și 3-D care explorează falia între experiența fizică și digitală a lockdown-ului, suprarealistul Vadim On a Walk al animatorului rus emergent Sasha Svirsky, cu o plimbare à la Robert Musil la final de carantină, cât și suavul How to Be at Home (r. Andrea Dorfman), un poem animat stop motion, cu cadre pictate individual pe pagini de carte. Și temele LGBTQ+ au fost prezente: In Nature (r. Marcel Barelli) este o explorare a homosexualității și a diversității rolurilor de gen în diferite specii animale, sau All Those Sensations in My Belly (r. Marko Djeska), un film-portret în stilul schițelor infantile despre experiența de viață a unei femei trans în Polonia.

Însă dincolo de teme politice, competiția a avut și o parte însemnată de filme construite în chei referențiale: June Night (r. Mike Maryniuk) prezintă un Buster Keaton cutout care rătăcește prin lume ca un anti-Gulliver într-o parabolă despre abulia izolării, Horacio (r. Caroline Cherrier) drept o adaptare modernă a Străinului lui Camus, iar Hold Me Tight (r. Mélanie Robert-Tourneur) vine ca o reinterpretare a Genezei, cu un cuplu adamic animalic, care este alungat din Eden după o secvență psihedelică de împreunare. Cu toate acestea și în ciuda tonului predominant al selecției, filmul meu preferat a fost o mică docu-dramă: The Train Driver (r. Zuniel Kim și Christian Wittmoser), o animație tradițională pictată și desenată pe hârtie neagră, care ilustrează mărturia unui anume Bernd Ziegler, conductor de tren, care își amintește despre cele șase dăți în care i s-a întâmplat ca cineva să se arunce în fața locomotivei sale. Dincolo de tematica sa socială, cu ale sale forme în continuă mișcare, care se transformă brusc dintr-un obiect într-altul, The Train Driver este construit precum o călătorie în noapte, unde imaginile razante ce trec pe lângă geam ar putea fi orice.

Pe post de verdict: chiar dacă nu am avut acces la competiția de lungmetraje a Annecy, în mod surprinzător, chiar și după un an de burn–out digital, experiența acestui festival a fost una neașteptat de lină, distractivă și simultan incitantă din punct de vedere intelectual, variată însă fără a-și pierde coerența sau consistența, un festival la care am simțit că mă mai și relaxez, în sfârșit. Voi lăsa pe post de încheiere acest citat care m-a emoționat din How to Be at Home, care mi-a amintit de părțile bune ale anului trecut (înainte ca amintirea acestora să dispară):

„Watch a movie in the dark and pretend someone is with you. Watch all of the credits and you have time and not much else to do. Or watch all of the credits to remember how many people come together just to tell a story, just to make a picture move.”

Imaginea principală: Still din Paix Sociale.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.