Toamna a debutat cu primul festival de film din sezon – Bucharest International Film Festival sau BIDFF, care a avut loc săptămâna trecută, între 6.09 – 9.09. Cea de a patra ediție a festivalului a avut ca temă centrală „refacerea”, filmele alese anul acesta prezentând povești despre perseverență, rezistență și curaj.
Timp de patru zile, publicul s-a putut bucura de un program divers, de la documentare la filme de arhiva, la masterclass-uri susținute de coregrafi și regizori internaționali, workshop-uri de dezvoltare de scenarii și piese de teatru.

Pentru că eu însumi practic aceasta frumoasă metodă de exprimare – dansul și în special pentru că anul acesta am avut ocazia, din postura de producător, sa fac parte din echipa unui film de dans, proiectat în premieră internațională la BIDFF, am fost prezentă la festival în două din cele patru zile – la competiția națională, care s-a ținut la DESCHIS Gastrobar, și la cea internațională de la cinema Elvire Popesco.

Atmosferă relaxată, în ambele zile. Oameni preponderent din domeniu, majoritatea tineri, pasionați fie de film, fie de dans, dornici să socializele si să își facă noi cunoștințe. Pentru că, după cum bine știți (sau bănuiți), filmul de dans este un gen prea puțin exploatat în România, sărac în producții sau scenarii. L-aș caracteriza ca un gen de film de nișă, dificil – întrucât scenariile nu sunt ușor de scris când principalul mijloc de exprimare este corpul, nici actorii dansatori ușor de găsit. Multe repetiții și timp investit, un coregraf bun și un regizor cu un background în dans și eventual o cameră care să redea vizual,  la cea mai bună rezoluție, tot efortul depus si magia dansului,  pot fi coordonate care să te descurajeze. Când te înhami la un film de dans, este foarte ușor să cazi în film experimental sau videoclip, dacă îți lipsesc mare parte din cele menționate mai sus și atunci, toate așteptările tale se transformă într-o realitate nu foarte plăcută. Filmul de dans în România este încă la stadiul de ”experiment”, iar drept dovadă stă competiția națională pe care BIDFF o prezintă – și o dezvoltă, de doi ani de zile; și pentru că un calup de festival nu poate fi prezentat cu doar trei sau patru titluri veritabile, este aproape imposibil să nu alegi și „experimente”, în speranța că, în timp, acestea vor dispărea și vom avea și noi o selecție asemănătoare celei internaționale – descrise de directorul artistic, Simona Diaconescu ca „sufletul festivalului”. Pentru că, da, din toate punctele de vedere: de la poveste, la coregrafie, mesaj și , competiția internațională prezintă filme pe care le-aș revedea de nenumărate ori, fără să mă plictisesc, descoperind de fiecare dată o nouă mișcare de dans, un alt mesaj ascuns, alte sentimente.

Dar să ne întoarcem puțin la competiția națională, unde câștigătoarea de anul acesta este Ioana Țurcan, o tânără care a studiat producția video în USA pe parcursul a câțiva ani, timp în care a filmat și strâns arhive personale, care puse laolalta, s-au transformat în filmul States Uprooted – o analiză personală a identității fiecărei țări și a percepțiilor acestora.  Filmul Ioanei este, poate, singurul din calupul filmelor românești care respectă tema propusă de festival anul acesta.

Câștigătorul celei de a patra ediții BIDFF, din cadrul competiției internaționale, este un film britanic, in co-producție cu România – Night Dancing, un film care prezintă povestea unui bărbat singuratic, trecut de vârsta mijlocie, care în fiecare noapte privește o tânără dansatoare cum danseaza pe strada lui, ajungând să se întrebe dacă femeia este reală sau este doar o creație a imaginației lui. Deși filmul este indiscutabil printre cele mai bune, în special datorită emoției pe care o transmite, mi-au atras atenția în mod special alte două filme din competiție – A Flood Remains, al Emmei Evelein, care a câștigat premiul publicului și deși nu impresionează prin poveste, coregrafia este poate cea mai bună de anul acesta din cadrul filmelor prezentate la BIDFF și Business is Brutal, de Jack Thomson. Filmul lui Jack m-a impresionat prin simplitatea și acuratețea cu care a reușit să redea egoismul și lăcomia omului de afaceri, folosind doar limbajul corpului și mimica. Despre cele trei filme puteți afla mai multe din interviul de mai jos, cu cei trei realizatori.

Emma Evelein – coregraf & regizor al filmului „A flood remains” , film care a câștigat „Premiul Publicului” în cadrul competiției internaționale BIDFF

Emma, știu că ești coregrafă și ai intrat și în postura de regizor, pentru acest scurtmetraj. Îți cunoșteai distribuția când s-a ivit ocazia de a regiza acest film sau trecut printr-un casting pentru a-i găsi?

Îi știam și am mai lucrat cu ei, sunt toți din aceeași școala – Amsterdam School of Arts, dar din generații diferite. Diferența de vârstă între cel mai în vârsta și cel mai mic este de zece ani. I-am ales datorită tehnicii pe care o au, a vulnerabilității și a capacității de a transmite povestea mea, strict prin coregrafie. Fiecare în parte sunt firi sensibile, pasionate de artă și viață.

Locația în care ai filmat este absolut superbă și știu, din experiență, cât de importante sunt locațiile pentru o producție de film. A fost dificil să o găsești?

La început, da. Tot ceea ce văzusem era fie prea scump, fie prea mic ca să acomodeze acest film. Știam că vreau ceva clasic iar balconul interior era imperatoriu necesar, pentru a face mai clară diferența între stări ș sentimente. Am fost ajutată de o casă de producție din Amsterdam – Afdeling Bleed, care datorită contactelor pe care le aveau, au ajuns la locația din film. Am plâns când am găsit-o, mi s-a părut perfectă.

Este primul tău în film calitate de regizor?

Da, însă fiecare coregrafie pe care o creez, o vizualizez în mintea mea, asemeni unei producții video. „A flood remains” este un film pe care l-am gândit timp de două luniȘ de la coregrafie, la felul în care îl văd filmat și până la montaj, ceea ce m-a ajutat să le descriu dansatorilor exact ce îmi doresc.  M-am bucurat mult de experiența pe care mi-a oferit-o regia. Ca coregraf, dai indicații și nimic mai mult – fiecare dansator învață coregrafia ta, așa cum îi este arătată. Ca regizor, fiecare mișcare este susținută de un gând: de ce ridici mâinile, care este gândul din spatele acțiunii, cum execuți mișcarea. Mi-a plăcut mult precizia și modul în care miscările pot relata o poveste.

„Premiul Publicului” din cadrul BIDFF este primul tău premiu, pentru acest film?

Ca regizor, da și este o mare recunoștință pentru mine, întrucât vine de la public – pe care îl consider cel mai de preț. Este o confirmare că mesajul meu a fost înțeles și că eforturile mele ca coregraf au fost observate.  Toate astea sunt dublate de sentimentul că, deși este primul meu film ca regizor, am făcut o treabă bună.

Care consideri că este cel mai dificil, mai provocator lucru pentru un dansator?

În ziua de astăzi există o multitudine de stiluri de dans și medii de exprimare. Să îți găsești și să îți menții propria voce, propriul still poate fii dificil. Ești nevoit să încerci mereu lucruri noi, medii noi, dezvoltându-ți limbajul corpului și fiind întotdeauna cea mai bună versiune a ta. Ai nevoie de curaj și răbdare, este o călătorie, atât personală cât și profesională. Arta nu cred că se măsoară în bani sau popularitate, cât mai mult în expresivitate și sentimente – deși acestea nu pot fi neapărat măsurate. Calitatea și adevărul, munca asiduă și spiritul de echipă, toate sunt parte din această călătorie, dacă alegi drumul ales de mine. Să fii dansator, coregraf sau artist, în general, este o meserie care te poate face să te simți vulnerabil, curajul și perseverența sunt necesare. Dar este atât de minunat să fii dansator, să intri constant în contact cu oamenii, prin dans – este o conexiune specială, care mă face mândră că sunt dansator/coregraf.

Jack Thomson – dansator & fotograf / operator al filmului „Business is Brutal”

Jack, sunt curioasă dacă ai luat vreodată parte la o negociere de afaceri?

Luăm parte din negocieri în fiecare zi. Dacă stai să te gândești, și când îți cumperi o cafea, tot o negociere este, chiar dacă vorbim de o micro-tranzacție. Având asta în minte, mi se pare important să ai parte de negocieri cu companii, organizații și oameni cu același set de valori și viziune de viitor asupra umanității.

Poate suna dramatic, dar chiar și micile tranzații cu companii care fac mai mult rău decât bine umanității și lumii în care trăim, perpetuează riscuri pentru planetă. Pentru mine, afacerile sunt doar niște tranzacții care implică bani iar filmul acesta este comentariul meu la felul în care oamenii conduc și tratează aceste tranzacții. Dacă mă întrebi dacă am stat vreodată într-un ”board room” și am luat parte la o negociere, răspunsul este, din păcate, nu (râde)

De unde a venit ideea acestui film?

Eram un băiat britanic de 17 ani, într-un spital din New York, care primea tratament de la un ”afacerist” cu un stetoscop. După cincisprezece minute de tratament, am primit un notă de plată de 900$ și am fost obligat să-mi plătesc o treime din ea, înainte de a părăsi spitalul. N-am înțeles la început, cum de asigurarea mea medicală nu acoperea această vizită la spital și nici cum într-un loc conceput pentru bunăstarea oamenilor și într-un moment de vulnerabilitate, am devenit brusc un ostatic. Avea propriul meu corp să devină o micro tranzacție într-un oraș construit pe bazele capitalismului? Și așa au început negocierile.

Nu-mi permiteam să plătesc și speram să ajungem la un consens. Felul agresiv în care doamna a reacționat a demontat și ultima speranță pe care o mai aveam în spitale. Am devenit ”pradă” pe teritoriul dânsei. Am plecat lăsând 180$ și simțindu-mă mai rău decât atunci când am intrat pe ușa spitalului, dar mult mai conștient de dinamică ascunsă a unor afaceri.

Ești un fotograf și dansator din Marea Britanie. Povestește-ne puțin despre cum s-a născut ideea din spatele filmului și filmul în sine.

Dansez de la opt ani și am descoperit fotografia la doisprezece. La început îmi fotografiam sora și prietenii din școală. Pasiunea s-a dezvoltat odată cu antrenamentele mele ca dansator, din cadrul Rambert School din Londra și astăzi, le practic pe ambele. Fotografiez preponderent moda si dans și le combin de câte ori am ocazia. Ideea din spatele filmului a apărut imediat după episodul din New York. M-am întors la Londra și am decis că vreau să relatez și comentez cumva această întâmplare. Am început cu un test shooting cu un model de la o casă de modă cunoscută din Londra, însă a ieșit un dezastru. Am regândit ideea, apoi, după ce am realizat ce importantă este fizicalitatea corpului în transmiterea acestui mesaj. Așa am intrat în legătură cu câțiva dansatori, care au fost de accord să ia parte atât la filmare, cât și la un editorial foto. Timp de patru zile i-am fotografiat, dezvoltând întreg conceptul – editorialul a apărut în revista Mode&Motion, în 2016. Ulterior, am folosit fotografiile în pitch-ul meu pentru Random Acts – un program TV la Channel 4, explicând că doresc să folosesc estetica și ideile într-un scurtmetraj. Șase luni mai târziu, m-au sunat și mi-au oferit finanțare.

Am apreciat coregrafia – limbajul corpului și mimica actorilor principali, însă am observat și atenția la costume; stilul minimalist, bine pus la punct și „la modă”. Au fost aceste aspecte parte din scenariu de la bun început?

Stilul minimalist și costumele au fost parte din editorialul din 2016, unde am ales designer-ul japonez Issey Miyake, ale carei creații vestimentare au inspirat vibe-ul editorialului. Acest minimalism a fost apoi preluat în film, atât în căutarea costumelor, cât și a locației. Apreciez contradicția dintre minimal și sălbăticia gesturilor, energia lor care ocupă spațiul și creează tensiune și dinamism.

Prin ce festivaluri a mai fost filmul Business is Brutal și care sunt planurile tale viitoare cu acest film?

Business is Brutal a fost lansat în noiembrie 2017 și proiectat în peste 30 de festivaluri din întreaga lume. A câștigat ”Best Artist Led Film” la NRFF 2018, în Londra. Sunt copleșit de răspunsul pozitiv primit de la festivaluri, acesta fiind primul meu film a ajuns mult mai departe decât mă așteptam și este o încurajare de a merge mai departe în posibila carieră de regizor. Sunt recunoscător tuturor oamenilor care au luat parte sau ne-au oferit sprijinul lor și sunt extrem de nerăbdător să-l văd proiectat în competiția filmului de dans din cadrul LIFF, din noiembrie anul acesta, întrucât filmul a fost filmat în Leeds și o marte parte a dansatorilor sunt de acolo. Simt că parcă filmul se întoarce acasă.

Ioana Țurcan – regizor al filmului ”States Uprooted”, marele câștigător al competiției naționale BIDFF

Filmul tău vorbește, printre altele, despre dezrădăcinare și identitate, dintr-un punct de vedere personal. Din câte știu, a fost filmat de-a lungul a câțiva ani, atât în SUA – unde ai locuit și studiat, cât și în România. Unde te afli acum, personal și profesional? 

Momentan sunt în România, mai exact m-am mutat la București de un an și călătoresc des, ceea ce poate nu mă determină neapărat să îmi doresc să mă stabilesc altundeva, dar nu pot să nu admit că mă gândesc foarte des la SUA și la anumite oportunități, care, momentan par doar posibiltăți mai îndepărtate. Nu regret decizia de a mă întoarce, dar sunt conștientă de ceea ce îmi lipsește cât și de ceea ce probabil nu aș putea să am decât acasă. Personalul și profesionalul cred că se îmbină la un nivel necesar ca să fiu onestă cu deciziile pe care le iau.

Ce înseamnă pentru tine câștigarea premiului pentru cel mai bun film la BIDFF, din cadrul competiției naționale, ca regizor?

Ah, nu știu dacă mă raportez la acest film ca și regizor – a fost cumva un proiect în care am investit lucruri de care mă îndoiam și a căror dexteritate vroiam să o testez –  ca să zic așa, sau pasiuni mai vechi pe care le-am expus și gânduri extrem de intime.

Premiul de la BIDFF înseamnă mult, m-a surprins la cât de bine a fost primit filmul în România, am avut emoții cu proiecția lui dar nu și la BIDFF. Poate pentru că deja mă obișnuisem să îl văd proiectat și poate și din cauză că am simțit că și-a găsit locul într-un fel cu atât mai mult la BIDFF unde se vorbește despre mișcare și tranziție,  nu doar în dans ci și în tot mediul audio-vizual.

Ce urmează pentru tine mai departe, atât ca coregraf, cât și ca regizor? Dar pentru filmul tau?

Coregraf cu „acte în regulă” nu mă văd neapărat. Filmul mi-ar plăcea să fie proiectat și în alte țări, cred că ne confruntăm din ce în ce mai mult cu problema identității și a dezrădăcinării și devine destul de dificil de exprimat, discutat, asumat. Nu am un plan pentru States Uprooted, în mod normal fiecare proiect își găsește cursul. Momentan lucrez la proiecte destinate galeriilor de artă, avem o expoziție itinerantă cu un grup de 14 artiști, educatori și curatori  la Belgrad, în mai 2019, alte filme și proiecte video la festivaluri și multe pitch-uri pentru anumite proiecte la care lucrez cu și pentru Studioset, printre altele.

Ca și mine, ești un copil al anilor ’90. Ne-am născut după căderea lui Ceaușescu, într-o lume „liberă” și totuși, aproape 30 de ani mai târziu, suntem încă pierduți într-o societate disfuncțională. De ce ai ales să te întorci aici, deși puteai rămâne în SUA?

Experiența din State a fost una intensă, în special pentru că am fost foarte conectată la situațiile politice din ambele țări și a devenit, în timp, prea mult. În State eram masterandă, asistent universitar și profesor iar toate celetrei cumulate au devenit cumva prea mult sistem academic pentru mine. De rămas puteam să rămân foarte greu după noile legi, cu un acces la viză destul de limitat, plus că trebuia să fie exclusiv pe educație, iar un doctorar pentru încă cinci ani nu a fost ceva ce să-mi doresc.

Plus că sunt foarte apropiată de părinții mei și cred că am văzut multe cazuri de separare în State, unele asumate altele bazate pe circumstanțe iar eu puteam să decid la acea vreme în ce situație nu vreau să fiu – ceea ce era și este un mare privilegiu.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.