De mai bine de treizeci de ani, festivalul FIDMarseille a venit să impulsioneze, apoi să confirme munca extraordinară de programare și curatoriat care se desfășoară în jurul celor câtorva cinematografe ale acestui minunat oraș mediteranean (Videodrome 2, La Baleine, Le Polygone étoilé, ultimul neinclus în circuitul festivalului). În cadrul festivalului s-au văzut în ultima vreme tot soiul de opere radicale, dornice să dea tonul în ceea ce se face mai palpitant și mai îndrăzneț astăzi pe marile ecrane, drept pentru care ideea de a lua parte la eveniment – după o perioadă albă de pandemie – s-a impus de la sine drept prilej ideal pentru a readuce pendula cinefilă la ora exactă. Concluziile, după mai multe zile pline la Marsilia, sunt amestecate: există o dorință certă de cinema, însă (nuanță!) parcă din ce în ce mai puțin și o nevoie care să-i răspundă în mod corespunzător, ceea ce conduce nu o dată la sentimentul de inflație în rândurile producției tinere de azi. 

Multe filme excentrice ne parvin astăzi din toate colțurile lumii, și n-ar fi o problemă că mai toate se dovedesc incapabile să-și depășească statutul de opere confidențiale, menite unicelor proiecții festivaliere și apoi sertarului – până la urmă, distribuția este cea care fixează fluxul lucrurilor pe care le vedem (și nu le vedem) pe ecrane. E limpede că ea se realizează, astăzi, în acord cu interesele mai-marilor („exploatanți de săli” în sensul plin al cuvântului) și în defavoarea spectatorului, tot mai sărăcit de opțiuni și mai privat de experiențe. Cu alte cuvinte, ce e radical într-o epocă s-ar putea să nu mai fie, într-o altă epocă, mai deschisă la suflet,, iar istoria artei să înceapă să fie scrisă – așa cum poate ar fi cazul – dinspre ignorați, necunoscuți, secretomani. Acesta e spiritul FIDMarseille: o frondă care, pentru câteva zile, are aerul normalității, cu săli pline pentru filme ce străpung convenția: ciudățenii de tot soiul, care au în final drept de cetate. Păcat însă că, anul acesta, verva producțiilor (multe și sprințare) nu s-a văzut întotdeauna acompaniată de o vervă a ideilor puse în circulație, ci a pedalat din inerție, într-un entuziasm nechestionat pentru cantitate. Dar poate n-ar strica – pentru a respecta idealul acestei noi conduceri orizontale a festivalului – ca toți aceia care participăm la această industrie fragilizată, de la selecționeri la spectatori, să ne punem o întrebare simplă: de ce perseverăm în a face asta, de fapt?

Acest articol succint nu poate oferi răspunsuri. El se mulțumește doar să observe o tendință generală, confirmată anul acesta la FID, a selecțiilor tot mai mușchiuloase (filme din ce în ce mai multe, retrospective din ce în ce mai apetisante) obligate să se bată pe aceeași masă tot mai împuținată de spectatori. Devine clar că modelul economic pe care se baza ecosistemul festivalier – la rândul său un trend, chiar dacă minoritar – se află astăzi în criză, atacat nu doar de avântul VoD-ului, ci și de lasitudinea celor care, după valurile pandemice, n-au mai dorit să dea curs invitației. Dar, pe termen lung, modelul nu putea funcționa oricum: el venea doar să mascheze o disperare a lucrătorilor industriei în fața sălilor goale. Așa se face că un film de João Pedro Rodrigues a putut să ruleze, la Marsilia, cu casa închisă, dar nici măcar un cineast de talia portughezului – departe de a fi vreun autor necunoscut – nu e la adăpost de această normalizare a gustului pentru cinema, această nivelare de jos în sus, care pretinde că vorbește în numele „spectatorului de rând”.

Paradoxul este că un festival de nișă are astăzi o misiune tot mai grea – și că, în lipsa unor propuneri cu adevărat relevante, care să mute pe bună dreptate atenția dinspre hegemonia blockbusterelor –, el face mai mult rău decât bine. Am descoperit, în 2022, un FID în plină transformare. Însuși afișul, cu „D”-ul de la „documentaire” găurit și preschimbat încet, dar sigur, într-un „C” de la „cinéma”, ne lasă să ghicim o mutație importantă către opere hibride („docuficțiuni”, după o etichetă indigestă), ba chiar către ficțiuni cu acte-n regulă (ultimul film al incoruptibilului Lav Diaz, selectat în competiția internațională). Documentarul, atunci, nu mai e un pasaj obligatoriu pentru festival, iar dacă totuși a fost o priveliște omniprezentă în mai toate secțiunile, asta se întâmplă, de bună seamă, pentru că acest gen reușește, astăzi, să concentreze o bună parte din energiile cele mai fertile, acelea care se lipsesc de sistemele economice greoaie și se află în proximitatea mizelor contemporanului. Au fost la FID documentare istorice (admirabilul în sine, dar prăfuitul în fapt De la conquête al veteranei Franssou Prenant), documentare formaliste (reușitul Signal GPS perdu, de Pierre Voland), documentare jucăușe (inspidul On a eu la journée bonsoir, premiul Competiției Franceze, de Narimane Mari), documentare actuale (groaznicul Dispatch from Przemysl, despre criza ucraineană, de Marine Hugonnier) și tot așa.

În contextul acesta, decizia juriului competiției internaționale, alcătuit din Mati Diop, João Pedro Rodrigues, Ted Fendt, Patrick Holzapfel și Bani Khoshnoudi, de a premia (de două ori, drept cel mai bun film și drept câștigător al unor servicii de postproducție) un gest clasic, care surprinde întocmai prin inactualitatea sa, prin impulsul de a se îndepărta de toate -ismele trecătoare ale zilei, trebuie salutată cu convingere. Daniel Eisenberg (autorul unor remarcabile meditații istorice bazate pe arhive audiovizuale, precum Persistence, excelent documentar din 1997 despre vârstele Berlinului) a venit acum la FID cu un film de 200 de minute pentru care a filmat într-o fabrică de proteze din Germania, într-un atelier de mănuși din Franța și într-o uzină de blugi în Turcia. The Unstable Object II reprezintă continuarea unui film similar pe care Eisenberg l-a arătat la FID în 2011 și, la fel ca predecesorul său, se trage dintr-o tradiție documentară aparent desuetă, cu țintă pedagogică: nu un How It’s Made în care vocea din off să ne treacă pe repede înainte printr-un proces de fabricare comprimat în câteva minute, fapt care mistifică totul în numele unei fascinații pentru inginerie, ci o privire răbdătoare care să dea la iveală condițiile de muncă ale prezentului, cu individul angrenat în mijlocul lor. Om-obiect, creativitate-lucru la bandă, artizanat-uzină, femei-bărbați plus alte și alte cupluri de noțiuni capătă, în realizarea simplă a lui Eisenberg, o deosebită intensitate senzorială, care vorbește despre marele subiect ocultat al zilelor noastre: munca. 

Cu titlul său elocvent, The Unstable Object II e construit pe două paliere: raport îngrijorat despre materialitatea obiectului și odă închinată omului care, cu mâinile sale, încă mai făurește obiecte. Uzina este punctul orb al societății noastre, locul care ne permite să funcționăm și locul de la care ne întoarcem privirea, fiindcă știm că această funcționare este esențialmente greșită. Eisenberg a instalat o cameră acolo: cameră non-militantă, impresionantă în măsura în care are știința de a nu face zgomot aiurea, ci de a observa, modest. I-au trebuit ani de zile cineastului pentru a atinge stabilitatea dispozitivului, cea care să-i permită să amestece Discovery Channel, Karl Marx, umanism de modă veche și o falsă convenție a genului într-un soi de punct nodal, Aleph documentar care ne permite să vedem lumea întreagă privind un banc de lucru dintr-o fabrică de provincie izolată. Departe de găselnițele abracadabrante care fură ochii, The Unstable Object II e ca un mineral plin de substanță: gest solid care are destule lucruri de zis despre valoarea meșteșugului (inclusiv cinematografic) în ziua de azi. Tocmai pentru că el se pierde și se înlocuiește peste tot cu pretenții vane, filmul molcom al lui Eisenberg capătă o urgență care emoționează și inspiră.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.