E un truism că filmele din programul unui mare festival reflectă aerul timpului lor. Însă e cu siguranţă stimulantă încercarea de a identifica în ele care sunt nu doar direcţiile în cinematografia internaţională a momentului, dar şi subiectele dominante în societăţile şi culturile din care provin cineaştii. 

Două mi s-au părut temele mari pe care filmele din a doua jumătate a celei de-a 81-a ediţii a Festivalului de la Veneţia, cea la care am asistat, le-au scos în evidenţă: politicul (adică frământările majore ale lumii în care trăim) şi sexualitatea (cu toate declinările sale deopotrivă pe plan intim şi pe plan social). 

Să luăm Jouer avec le feu, un puternic film francez din competiţie, realizat de surorile Delphine şi Muriel Coulin. Vincent Lindon, premiat cu Copa Volpi pentru interpretarea sa, joacă un muncitor la căile ferate din Metz, tată văduv a doi băieţi în jurul a 20 de ani. Liniştea şi aşa fragilă a familiei e tulburată atunci când bărbatul descoperă că unul dintre tineri a intrat în mediul extremei drepte, în timp ce al doilea fiu se confruntă cu emoţiile admiterii la Litere la Sorbona. Sigur că, pe hârtie, naraţiunea şi personajele pot părea schematice, prin dorinţa de a acoperi tipologii (stânga vs. dreapta, mediu muncitoresc vs. mediu intelectual). Însă filmul, cu realismul său tipic francez, infuzat cu câteva momente de impresionism, e bine ţinut în mână şi suficient de atent la nuanţe pentru a fi convingător ca fotografie de moment a unei societăţi franceze în plină agitaţie, pe fondul ascensiunii curentelor radicale de dreapta. 

Omniprezenţa supravegherii video, care alimentează voyeurismul, în imperiul imaginilor spre care tind societăţile noastre, în frunte cu cele asiatice, este investigată într-un alt film din competiţie, Stranger Eyes, al regizorului singaporez Siew Hua Yeo (care în 2018 a câştigat Leopardul de Aur la Locarno, cu A Land Imagined). Un film ambiţios (ocolit de juriu) ce lansează întrebări fundamentale: În ce măsură mai e posibilă intimitatea în lumea ultratehnologizată în care trăim? Ce urmări în plan personal şi intim are acest nou tip de alienare? 

Celălalt film asiatic din competiţie, care a fost şi singurul documentar, Youth: Homecoming, al celebrului regizor chinez Wang Bing, este la rândul său, în fond, un demers politic (dincolo de premisa profund umanistă). Ultima parte dintr-o trilogie despre tinerii care migrează din sate la oraşe pentru a lucra robotic, pentru minima supravieţuire, în ateliere de croitorie, filmul, realizat în consacratul stil sobru-observaţional al cineastului, documentează în esenţă viaţa unei întregi generaţii, care caută rămăşiţe de demnitate şi linişte (mai mereu asociate cu locuinţa şi satul copilăriei) în timp ce este exploatată pentru edificarea unei societăţi în plin avânt economic. În felul său abstract şi inofensiv din perspectivă politică şi în convenţia de film spectacol, şi Joker: Folie à Deux, de Todd Phillips, care s-a aflat de asemenea în cursa pentru Leul de Aur, chestionează efectele unei societăţi violente asupra marginalilor şi inadaptaţilor. 

„Russians at War” urmăreşte un grup de soldaţi ruşi pe frontul din estul Ucrainei, unde au fost trimişi să lupte şi să menţină controlul asupra teritoriilor ocupate

Probabil cel mai controversat film al ediţiei a fost documentarul Russians at War, realizat de regizoarea rusă Anastasia Trofimova, plecată din ţara sa. Producţie canadiană, documentarul a stârnit furia autorităţilor şi comunităţii cinematografice din Ucraina, care au criticat public decizia Festivalului de la Veneţia de a proiecta un astfel de film (ce a fost prezentat în afara competiţiei, unde a fost inclus, pentru echilibru, şi un documentar ucrainean, Songs of Slow Burning Earth, de Olha Zhurba, despre cum războiul a fost normalizat în societatea ucraineană).  Russians at War urmăreşte un grup de soldaţi ruşi pe frontul din estul Ucrainei, unde au fost trimişi să lupte şi să menţină controlul asupra teritoriilor ocupate. Evident, e greu să-i priveşti cu detaşare pe aceşti bărbaţi (unii dintre ei abrutizaţi) care servesc scopurilor criminale ale lui Putin. Trofimova îşi asumă riscul de a-i umaniza, adică de a-i prezenta la rândul lor ca victime, cel puţin parţiale, ale propagandei ruse şi ca simplă carne de tun într-un război („operaţiunea militară specială”, în discursul oficial rusesc) despre care spun că nu şi-l doresc şi că nu-l înţeleg.

Sigur că din perspectiva dramei ucrainene, prezentarea unui astfel de film este inacceptabilă. În acelaşi timp, nu i se poate nega cineastei dreptul a documenta din interior acest aspect al războiului. Şi chiar dacă nu îi incriminează pe protagoniştii săi şi se menţine pe linia unui discurs pacifist şi umanist („războiul este rău pentru toată lumea”, „victime sunt de ambele părţi”), care poate fi atacat pe motiv că relativizează vinovăţia, Trofimova este suficient de abilă în a scoate în evidenţă unele slăbiciuni ale taberei ruse, ceea ce, obiectiv vorbind, este fascinant de privit şi reprezintă o noutate, pentru că este o alternativă la teoria privind invincibilitatea şi infailibilitatea armatei agresoare. 

La acelaşi capitol, a doua mare preocupare a momentului – războiul (considerat de unii genocidar) dus de Israel în Gaza, după atacul Hamas din octombrie – nu putea să lipsească din programul festivalului. Aşa că un al doilea film controversat al ediţiei a fost Of Dogs and Men, regizat de israelianul Dani Rosenberg şi prezentat în secţiunea Orizzonti. Cineastul a filmat într-unul din kibbutzurile luate cu asalt de terorişti, chiar la câteva săptămâni după tragedie. Povestea e simplă: o adolescentă a cărei mamă a fost răpită de Hamas (şi despre care nu ştie încă nimic) îşi caută câinele prin kibbutzul devastat şi evacuat. E o anume urgenţă în acest film, şi anume dorinţa de a surprinde un loc real într-un timp istoric. Critica majoră ce poate fi adusă filmului – şi pe care de altfel a exprimat-o un italian din public la discuţia cu echipa de la final, în timp ce mare parte din restul spectatorilor dezaproba reproşul – a fost că arată cum o adolescentă îşi caută câinele, în timp ce în apropiere, în Gaza, armata israeliană ucide copii, în ceea ce ar putea fi catalogat drept un genocid.

Regizorul, actriţa principală şi producătorii s-au apărat şi au respins interpretarea, condamnând războiul dus de Israel şi recunoscând tragedia palestinienilor. Rosenberg, de altfel, include în film imagini atât cu atacul Hamas, cât şi cu distrugerile din Gaza, atunci când îşi pune protagonista să scrolleze pe TikTok. În plus, într-o scurtă secvenţă animată şi aparent realizată cu AI, este arătată şi spaima unui băiat palestinian printre dărâmăturile din Gaza (o decizie stilistică discutabilă, prin caracterul său artificial).   

Un film politic incisiv este Edge of Night, debutul unui regizor turc stabilit în Germania, Türker Süer. Inclus în secţiunea Orizzonti Extra, filmul urmăreşte doi fraţi – un locotenent şi un soldat din armată turcă – în noaptea în care are loc tentativa de lovitură de stat militară din vara lui 2016. Un debut foarte promiţător, despre paranoia şi teamă, convingeri şi conştiinţă, într-un stat cu tendinţe totalitare şi militarizante. 

A doua temă majoră – sexualitatea – s-a regăsit în mai multe filme din Competiţie şi din Orizzonti. Dintre cele văzute de mine, nici că se puteau găsi două abordări mai diferite ca cele din filmul norvegian Love, de Dag Johan Haugerud (ignorat pe nedrept de juriu), şi filmul georgian April, de Dea Kulumbegashvili, câştigător al Premiului Special al Juriului.

Primul este un slow burn, plasat în Oslo, despre o doctoriţă pragmatică şi un asistent medical plin de compasiune, ambii dornici să evite relaţiile convenţionale. Un film emoţionant despre intimitate, dar şi despre frica de boală şi de moarte într-o societate foarte  dezvoltată. De partea cealaltă, April este un film-şoc, care mizează pe o imagine impunătoare (o secvenţă cu o furtună filmată în câmp deschis este printre cele mai frumoase lucruri văzute anul ăsta) şi pe o poveste perturbatoare – atunci când nu se ocupă de naşteri la spitalul unde lucrează, o doctoriţă de obstetrică şi ginecologie face pe ascuns avorturi prin sate, în timp ce are interacţiuni sexuale ocazionale şi dintre cele mai neaşteptate cu bărbaţi aleşi pe drumuri întunecate. Un film visceral, cu unele secvenţe explicite care pot tulbura, însă cu siguranţă o voce regizorală care impune respect şi se cere ascultată.  

În Orientul Mijlociu, situaţia e diferită – femeile încă se luptă cu presiunea familiei şi cu stigmatul societăţii în ceea ce priveşte relaţiile, sexualitatea, maternitatea. O arată două filme din secţiunea Orizzonti. Happy Holidays e un film realizat în Israel de regizorul palestinian Scandar Copti şi are ca protagonişti patru personaje legate între ele şi ale căror poveşti de viaţă scot în evidenţă complexitatea relaţiilor între persoane de genuri, generaţii şi culturi diferite. În Aïcha, realizat de Mehdi Barsaoui şi plasat în Tunisia, o tânără îşi schimbă identitatea pentru a scăpa de viaţa supusă dintr-un mic oraş şi pentru a începe o existenţă nouă în capitală. Evident, lucrurile nu merg aşa cum se aştepta şi trecutul o prinde din urmă – filmul face radiografia unei societăţi în care ţesătura socială e viciată de tradiţii opresive şi corupţie. 

Dar poate cel mai îndrăzneţ titlu pe tema impulsurilor sexuale a fost Manji / All Mixed Up, un film din 1964 al regizorului japonez Yasuzô Masamura, prezentat în versiune restaurată în secţiunea Venice Classics.  Considerată primul film japonez care tratează lesbianismul în mod explicit, capodopera lui Masamura urmăreşte turbulenţele unei legături periculoase între o femeie căsătorită şi o tânără frumoasă pentru care face o obsesie. Un film melodramatic, obraznic, despre patimi şi slăbiciuni omeneşti, dar şi despre frumuseţea sacrificiului din iubire. 

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.