Odată cu acordarea premiilor, cu proiecția filmului de închidere, May Labor Day de Pjer Žalic, despre urmările războiului, dar și o epică petrecere de stradă care-a închis străzile din centrul capitalei din Bosnia și Herzegovina, unde a pus muzică star DJ-ul internațional Solumun (ceva care probabil m-a încântat peste măsură, în calitate de membru al gărzii vechi de raveri), cea de-a 28-a ediție a festivalului de film de la Sarajevo s-a încheiat în mod oficial. După doi ani de ajustări împrejurul pandemiei, în 2022, festivalul (la fel ca și majoritatea celor de pe continent) s-a întors la procedurile dinaintea erei Covid – deși, sincer să fiu, cu excepția limitării numărului de spectatori și a orei timpurii de închidere, ediția din 2021 nu a avut protocoale de sănătate prea stricte. Și, la fel ca la festivalurile cu prezență fizică din 2022-ul post-Omicron, orașul, publicul și angajații festivalului erau covârșiți de energie și entuziasm.

Festivalul de film de la Sarajevo ocupă un rol proeminent pe scena festivalieră a Europei Centrale și de Est. În calitate de destinație importantă pentru premiere regionale și de vitrină a talentelor și poveștilor locale, acesta ocupă un loc unic în rândul mai marelui peisaj al evenimentelor cinematografice de pe continent. Născut în 1995, în timpul Asediului din Sarajevo, festival a devenit între timp cel mai mare din Europa de Sud-est, invitând nenumărați invitați internaționali și regionali. Și așa a fost și la ediția din acest an.

La ediția din 2022, care a durat 8 zile, între 12 și 19 August, prin multele sale filme și programul simultan CineLink Industry Days, nu a fost greu să dai peste personalități precum Mads Mikkelsen, Ruben Östlund, Ari Folman, Sergei Loznitsa, Jesse Eisenberg sau Jasmila Žbanić, care se întrețineau cu alți invitați sau cu fanii lor pe străzile acestui oraș ușor de străbătut la pas. Între timp, de la ora 9:30 dimineața până la miezul nopții, aveau loc proiecții în practic fiecare locație culturală din zonă, începând cu filmul de deschidere, ilariantul, dar nu foarte profunda satiră a lumii bogătașilor semnată de Östlund, Triangle of Sadness. De la multiplele programe competiționale la secțiunile regionale, de la câștigători de la Cannes la scurtmetraje experimentale și suprarealiste, aici găsești câte ceva pentru gusturile fiecăruia. Toate acestea, plasate între colinele și clădirile ciuruite de gloanțe din unul dintre cele mai interesante, diverse și importante orașe ale Europei, din punct de vedere estetic, cultural și istoric.

Deși specializarea mea se axează aproape exclusiv pe filmul documentar, trebuie să spun că selecțiile de film narativ ale festivalului au fost cele mai puternice din punct de vedere curatorial. Premiul cel mare, Inima orașului Sarajevo, a mers către intimul, adesea devastatorul film al croatului Juraj Lerotić, A Safe Place, un premiu binemeritat, deși cu siguranță a fost o decizie dificilă între acesta și câștigătorul premiului pentru cea mai bună regie, un film la fel de puternic, Klondike (Maryina Er Gorbach, Ucraina/Turcia). A Safe Place a fost, de fapt, un dublu câștigător, la fel ca Lerotić, care s-a distribuit în rolul protagonistului, câștigând premiul pentru Cel mai bun actor, în timp ce Vicky Krieps, cunoscută pentru rolul său din The Phantom Thread, a luat acasă premiul pentru Cea mai bună actriță, cu The Corsage (r. Marie Kreutzer, 2021).

În ce privește documentarele, competiția, axată pe filme observaționale, l-a avut drept câștigător al distincției sale de vârf pe Srđan Keča cu al său Museum of the Revolution, în timp ce premiul special al juriului a mers către ucraineanul Fragile Memory (r. Igor Ivanko). Anul acesta a avut loc și ediția inaugurală a competiției de scurtmetraj documentar, câștigată de Visar Jusufi cu We,… Composition – o coproducție kosovară-germană. Din păcate, având în vedere tensiunile în creștere din regiune, Jusufi a fost unul dintre puținii cineaști care nu au putut participa. A fost respins la graniță, astfel încât recunoașterea pe care a primit-o aici devine și mai importantă. Mențiunea specială a secțiunii a mers către unul dintre favoriții mei, o meditație asupra trecutului cu tente horror, Babajana (r. Ante Zlatko Stolica, Croația). Ultimul din palmaresul documentar a fost filmul lui Vedrana Pribačić, Bigger Than Trauma (Croația), recipient al premiului pentru cel mai bun film despre drepturile omului din competiție – trasând călătoria de recuperare și vindecare a victimelor violului din timpul războaielor din Balcani.

Filmele studențești și scurtmetrajele au fost la rândul lor răspândite în tot festivalul, fiecare cu propria sa categorie de premii. În cea de-a doua, o altă producție croată, It’s Not Cold for Mosquitoes de Josip Lukić and Klara Šovagović, a luat premiul cel mare. Totodată, animația co-produsă de România și Ungaria, Amok (dir. Balázs Turai), a câștigat prima secțiune. Amok este, de fapt, una dintre cele zece producții și co-producții Românești care au fost prezentate în cadrul festivalului, care au fost realizate de unele dintre cele mai aclamate și promițătoare talente ale țării. Printre acestea s-au numărat favorite festivaliere recente precum R.M.N., Miracol și Întregalde, proiectate în afara competiției. În cea dedicată filmului de ficțiune, România a fost reprezentată de Oameni de treabă, iar în cea documentară de O tahtai, savendar tai seiandar și Too Close.

Sunt multe de spus despre festivalul de la Sarajevo în acest an, sau în oricare altul. Este genul de eveniment care îmi amintește de zilele mele de începător într-ale jurnalismului de cinema din Statele Unite, unde mergeam la festivaluri precum cele de la Tribeca, South by Southwest, Sundance și New York Film Festival – unde este imposibil să vezi chiar și o fracțiune din lucrurile pe care ți-ai dori să le bifezi. Nici măcar nu există suficient spațiu să discuți toate filmele, conferințele, discuțiile și petrecerile care fac parte din aceste experiențe. Doar câteva dintre discuțiile și evenimentele la care am participat: pitch-ul Docu Talents from the East organizat de Ji.hlava și cel dedicat filmelor work-in-progress organizat de Sarajevo (alături de Centrul Documentar din Balcani), Docu Rough Cut Boutique (lung de două zile), și panel-uri precum “Key Players Between Documentary and Audience,” “Trust Me I’m a Documentary Filmmaker,” și “Female Solidarity in Film (How to Get There).”

Dar, chiar și cu diversitatea imensă de evenimente care făcea parte din oferta sa, un lucru rămâne constant la festival: a fost mereu un promotor al cinemaului românesc, ceea ce se vede și în lista sa de invitați de cursă lungă. „Vin la festivalul de la Sarajevo din 2010 și am avut filme în competiția de documentar de 4 ori, luând 3 premii; în competiția internațională; sau cu proiecte în programele CineLink și CineLink Works in Progress,” mi-a spus Monica Lăzurean-Gorgan, care se afla la festival pentru a prezenta Între Revoluții la Docu Talents from the East. „E a zecea oară când vin. Am luat parte la toate nivelurile festivalului din 2007 încoace, când am fost în Talent Campus,” îmi spune regizorul filmului Oameni de treabă, Paul Negoescu.

Dincolo de rolul jucat de festival în carierele lor, practic toată lumea simțea la fel ca și mine în privința orașului în sine, unul dintre cele mai dinamice, interesante și diverse din toată Europa. „Mi-a plăcut diversitatea orașului, munții dimprejur, ospitalitatea oamenilor, iar mâncarea este delicioasă,” îmi spune Daniel Barnuti, co-director al unuia dintre proiectele de la Docu Rough Cut Boutique, My Muslim Husband. „Primul lucru pe care l-am văzut aici a fost o panoramă foarte largă și frumoasă a văii Sarajevo și deja simțeam cum îmi bate inima mai repede… toată atmosfera îți dă dependență: oamenii zâmbesc mereu, mașinile stau la rând cum trebuie, chiar și poliția m-a avertizat înainte să îmi dea amendă,” îmi zice Theodor Ioniță, prezent în competiția studențească cu Eu și sora mea. „Senzația pe care o am când sunt aici este că e un loc perfect în care să scrii… oamenii sunt foarte interesanți și vin din tot jurul lumii. Am fost tare norocoasă să vin și deja am început să-mi notez idei noi!” îmi povestește Carina Dașoveanu, prezentă tot în competiția studențească, cu Mon Ami. Negoescu completează: „Seamănă mult cu Bucureștiul. Îmi amintește de epoca tranziției din România anilor nouăzeci.”

Acum că las în urmă o a 28-a ediție a festivalului de film de la Sarajevo, una productivă, revelatorie dar și epuizantă, îmi propun să revin aici în fiecare an. Deși este doar a două dată când vin la festival, a fost prima în care am știut cel mai bine cum să îi navighez străzile și programul. În timp ce sfera mea de interes se îndepărtează încet-încet de evenimentele care confirmă status-quo-ul global – politicile insulare ale Sundance sau hiper-rigiditatea de la IDFA (ca să dau doar câteva exemple) – festivaluri precum cel de la Sarajevo sunt o gură de aer proaspăt. Impune respect fără a-l pretinde, este divers fără a pica în obsesiile superficiale ale ideologiei culturale mainstream și (ceea ce mă încântă cel mai mult) este un pic haotic fără să fie disfuncțional – locațiile se schimbă, semnalul se taie, iar voluntarii n-au prea multe răspunsuri la ei. E un festival care pune personalitatea deasupra prestigiului, care are loc într-un oraș care are o abundență de personalitate.

Alte recomandări de la SFF 28:
Halout (r. Evgenia Arbugaeva, Maxim Arbugaev) – European Shorts;
The New Greatness Case (r. Anna Shishova) – Human Rights Day;
Moonage Daydream (r. Brett Morgen) – Summer Screen;
Liturgy of ant-tank obstacles (r. Dmytro Sukholytkyy-Sobchuk) – Documentary Competition Shorts;
Microbiome (r. Stavros Petropoulos) – Documentary Competition Shorts;
Sundown (r. Michel Franco) – Open Air;
Under the Lake (r. Thanasis Trouboukis) – European Shorts;
The Eclipse (r. Nataša Urban) – Dealing With the Past;
Rimini (r. Ulrich Seidl) – In Focus

Steve Rickinson

Venit în București, din diverse locuri ca Amsterdam, sau Brooklyn, Steve este PR și editor la revista de film documentar - Modern Times Review.