O primă ediție a Taifas – Festival de Film și Cultură Balcanică și o Timișoara renăscută cinematografic, văzute prin ochii unei proaspete reîntoarceri acasă. 

Pe un fond în care Timișoara și-a recăpătat un mare potențial de exploatare cinematografică prin sălile de cinema redeschise în ultimii ani, prima ediție a Taifas – Festival de Film și Cultură Balcanică s-a întâmplat în probabil cel mai potrivit creuzet pe care l-ar fi putut găsi.

Timișoara sabotează de multă vreme mitul supremației culturale a Bucureștiului, asta dacă nu dintotdeauna, atunci cu mult dinainte de 2023, an care a venit pentru oraș cu statutul de Capitală Europeană a Culturii. În mod evident, activitatea culturală de anul acesta a fost și mai intensă decât de obicei – mulți dintre timișorenii cu care am discutat și-au pus întrebarea ce o să se întâmple după 2023 și dacă efervescența culturală se va disipa treptat, cum s-a întâmplat și cu Sibiu post 2007. Trag speranța că nu; în fond, Timișoara a fost mereu un spațiu mai prietenos cu artele și cu avangardele, de la galerii la bienale la concerte, și iată, din ce în ce mai mult, proiecții și festivaluri de film.

Taifas a făcut ceea ce poate tot mai multe festivaluri locale ar trebui să facă, a ieșit din sala de cinema și a căutat să lege niște punți comunitare prin film, dar și prin mâncare și muzică și alte iterații ale spiritului balcanic.

Norocul festivalurilor mici și la prima ediție – deși Taifas vine cu moștenirea festivalului Divan – e că de obicei ele sunt mai mult despre oameni decât despre orice altceva. Se mai bea câte un ceai sau vreo cinci, se mai plimbă lumea împreună pe malul Begăi, se mai dansează la un Disco Party Balkanic, se mai fac glume ireverențioase despre cum noi, nenorociții de bucureșteni, am venit, de fapt, să pângărim Timișoara cu manele. Taifas a făcut ceea ce poate tot mai multe festivaluri locale ar trebui să facă, a ieșit din sala de cinema și a căutat să lege niște punți comunitare prin film, dar și prin mâncare și muzică și alte iterații ale spiritului balcanic. Dacă inițial m-am simțit stingherită să ies din bula mea cinefilă bucureșteană, la Taifas am uitat repede de astfel de complexe de la primele discuții cu voluntarii de la Cinema Victoria și de la primul pahar comunitar de pălincă.

Organizat de Bad Unicorn alături de Asociația Culturală Contrasens, festivalul s-a lăudat cu o serie de activități conexe proiecțiilor de film (impresionat de multe pentru o primă ediție): o rezidență literară, o rezidență pentru tineri regizori din Balcani (tutorată de Ivana Mladenović), un simpozion și o serie de ateliere dedicate educației cinematografice, o masă rotundă despre reprezentarea traumei în cinema, toate acestea pe lângă alte evenimente ca un concert de deschidere cu Simion Bogdan-Mihai și Lăutarii de Mătase sau o serată de gastronomie balcanică. Las și aici în scris, să fie consemnat pentru eternitate, că toate bucatele de la HRANA stau în fruntea listei de lucruri extraordinare pe care le-am mâncat în ultimii cinci ani. Dumnezeule, ce pot face unii bucătari dintr-o gulie!

Balcanii pe ecran – de la SF-uri la vânzătoare de aspiratoare

Revenind la hrana sufletească, căci na, cu asta să se ocupe criticul de film, nu am apucat să prind chiar toate filmele festivalului (regret în special că am ratat Europa din ultima zi), dar, în mare, țin să precizez că mi se pare o muncă foarte grea să faci o selecție în limitele unui spațiu geografic, cu atât mai mult cu cât Balcanii au definiții și granițe diverse. Evident, e imposibil să strângi numai bijuterii dintr-un spațiu atât de restrâns, chiar dacă selecția realizată de către Cătălin Olaru a adunat și filme de la Berlinale, de la Karlovy Vary, de la Sarajevo sau de la Rotterdam. 

Ce n-am putut să nu remarc la aceste filme, reunite sub eticheta de film balcanic, e că aproape toate sunt co-producții, ceea ce te poate pune pe gânduri cu privire la ce înseamnă astăzi filmul european sau la cum cinematografiile naționale mai mici depind extrem de mult de aceste sisteme de colaborare. Deși majoritatea drame, filmele n-au fost neapărat afectate de vreun mizerabilism sau de vreo stereotipie a Balcanilor, nici în ideea unui spațiu bucolic cu capre, brânză și instrumente muzicale, nici în cea a unei dezolanțe economice măcinate de violențe de toate felurile. Sigur, temele de genul se strecoară prin filme, așa cum voi puncta mai jos, dar e plăcut să vezi Balcanii reprezentanți și printr-un SF, Once upon a time in the future: 2121 (2022, Turcia), sau printr-o animație de lungmetraj, White Plastic Sky (2023, Ungaria, Slovenia). N-ai, totuși, cum să nu simți un sentiment de apartenență văzând toate aceste filme – identitatea balcanică se strecoară discret prin ele, prin detalii milimetrice ale unei vieți de zi cu zi pe care putem să le recunoaștem cu toții, de la magneți kitschoși aglomerați pe frigider la universalitatea locală a cuvântului „haide”. Sunt realități ale noastre tuturor, pe cât de diferiți pe atât uniți de lucruri mărunte, pe cât de multietnici, pe atât gravitând către aceleași valori, același umor, aceeași relație complicată cu spațiul în care trăim – un acasă colectiv, care depășește granițele geografice, fără să le anuleze neapărat.

Descoperirea cea mai mare a venit cu The Summer of ’91 (2021, Slovenia), un documentar de montaj cu filmări de arhivă personală din timpul declarației de independență a Sloveniei și a Războiului de Zece Zile ce i-a urmat. Ce frapează la The Summer of ’91 e atitudinea lui Videogramistă, în care evenimentul istoric se împletește cu impulsul de a-l filma, iar spațiul privat glisează automat în spațiu public. Printre oameni petrecăreți și arhive de familie apar tancuri și atrocități, doar ca să se revină iarăși la momente cotidiene. Fără un comentariu explicit (dat doar din montaj), vocile personale ale unor indivizi minori sunt cele care trec în prim plan, filmul oferind un teren foarte fertil pentru un studiu al politicilor autoreprezentării. The Summer of ’91 face o pereche foarte bună cu Facing Darkness-ul lui Jean-Gabriel Périot, care a avut premiera mai devreme anul acesta la Karlovy Vary și tratează filmări de arhivă ale unor amatori și studenți la film din timpul asediului de la Sarajevo.

Al doilea film de pe lista personală ar fi Have You Seen This Woman? (2022, Serbia, Croația), o tragicomedioară absurdă despre crizele unei realități serbede care-l citează în trailer pe Radu Jude cu „Long live bad films!”. Filmul lui Dušan Zorić și Matija Gluščević e tare jucăuș la nivel formal, îmbinând un realism pur balcanic cu o peripeție kafkiană prin multiversuri pline de umor negru și dând dovadă că există mult potențial experimental pentru rolurile de femei peste 50 de ani. Draginja (Ksenija Marinković) glisează din realitate în realitate și se transformă în noi versiuni ale sale, când vânzând aspiratoare, când ajungând să se drogheze cu tinerimea într-un club, când inventându-și o familie. Have You Seen This Woman? e bine-gândit, dar și grosolan, ceea ce îl face să nu se ia chiar atât de în serios, lăsându-i spectatorului mult loc de respiro. La capitolul tragicomedie aș mai menționa și Pelican (2022, Croația, Portugalia), care e în primul rând excelent jucat și în al doilea rând un studiu savuros de personaje, chiar dacă destul de clasic. Premisa e ofertantă – un fotbalist într-o stațiune de recuperare, care se plictisește și își cântărește întreaga viață, iar, cum știm și noi, pensiunile montane din Balcani sunt locuri propice pentru întâmplări bizare, dacă nu fantastice, la cât de perplex te lasă.

Luând o gură de aer de la proiecțiile festivalului care s-au ținut toate la Victoria, am zis să profit de ocazia de a fi la Timișoara și să inspectez și mai proaspăt redeschisul său frate, Cinema Timiș. Am găsit un cinema care arată… european după toate standardele. În cele câteva zile petrecute în oraș ce am ajuns să admir la cele două spații – și ce nu prea se mai întâmplă la București, în afara Cinematecii, poate – e comunitatea activă pe care au reușit să o formeze în jurul lor. Pe lângă zecile (!) de voluntari care s-au înscris să ajute la proiecții, mi s-a părut spectaculos să aud că ajung la filme mulți dintre locuitorii din cartier, sau, dacă am înțeles bine, ei chiar sunt invitați la anumite proiecții. E clar că redeschiderea acestor spații a stârnit un val de entuziasm printre timișoreni, iar lucrurile astea îmi dau multă speranță că, să spunem așa, se poate.

Filmul de pe baricada băncii școlare

Pe lângă filme, curioasă să văd și activitatea pe care o desfășoară Asociația Contrasens, mai ales în interiorul programului european CinEd, am survolat și evenimentele din jurul simpozionului de educație cinematografică. Am fost fericită să descopăr că proiecțiile și discuțiile dedicate elevilor au strâns și până la 140 de copii foarte entuziaști într-o sală de cinema, continuând succesul pe care l-au avut și anul trecut proiecte similare. Discutând cu Andrea Reisz, directorul pe programe de educație al Contrasens, aceasta mi-a povestit că în genere prezența și interacțiunea elevilor depinde de clase și de vârsta copiilor – elevii de generală sunt, de obicei mai interactivi și mai dezinhibați, în timp ce la liceu e uneori mai greu până se dezgheață apele. Contează și cine îi însoțește pe elevi; am fost amândouă de acord că uneori și din păcate, atunci când sunt invitați, profesorii tind să-și exercite în continuare autoritatea și să vorbească pentru elevi sau să-și dea cu părerea dacă ei au înțeles sau nu filmul, așa cum s-a întâmplat și la una dintre discuțiile la care am asistat. Iată încă un alt motiv pentru care se necesită deopotrivă și pregătirea profesorilor în contextul discuțiilor despre cinema.

Deși atelierele pentru profesori ținute în cadrul festivalului au continuat admirabila inițiativă pe care Contrasens o desfășoară și în timpul anului, Andrea mi-a mărturisit dezamăgirea ei că la activitățile din timpul Taifas au venit mai puțini profesori decât s-au înscris. Exact acesta este unul dintre cele mai mari obstacole cu care se confruntă educația cinematografică în România, au spus reprezentanții Asociației și în timpul roundtable-ului dedicat subiectului: e foarte greu să implici profesorii și cu atât mai greu să îi menții activi în așa fel încât să implementeze sau să integreze filmul la propriile cursuri din școli. Roundtable-ul a înregistrat totuși și lucruri mult mai optimiste, cum ar fi discuțiile și avansurile recente despre implementarea unui opțional de film, cum se întâmplă și la Cluj, dar și exemple de bune practici pe care le întreprinde cu succes Asociația Contrasens. Trec în revistă câteva care mi s-au părut esențiale, ca preocuparea pentru activarea zonelor rurale și aducerea în cinemaurile timișorene și a unor elevi din zonele periferice, colaborările prin proiecte educaționale cu Republica Moldova, precum și apariția a două broșuri dedicate unor noțiuni de limbaj vizual, broșuri distribuite gratuit. La această discuție au participat și reprezentanți ai unor asociații din Bulgaria, Croația, Grecia și Turcia; am fost în special foarte impresionată de activitatea Arte Urbana Collectif din Bulgaria, pe care am apreciat-o mai ales din prisma faptului că încurajează o interacțiune cât mai practică a elevilor cu imaginea, nu numai cu filmul, aceștia dând exemple și de ateliere conexe de fotografie, pe lângă mici ateliere în care elevii realizează chiar scurtmetraje.

Am încheiat festivalul cu o vizită, am zis, de neratat la expoziția Brâncuși: surse românești și perspective universale, expoziție care, de altfel, am simțit că orientează întreg suflul orașului în această perioadă. În fiecare librărie din Timișoara am găsit un mic colț dedicat artistului. Aș puncta că expoziția cuprinde și câteva dintre filmele realizate de Brâncuși, ceea ce m-a bucurat, pentru că la noi aceste imagini filmate se discută mai puțin sau nu se știe deloc despre ele. Am rămas, totuși, împărțită: expoziția e necesară, bine documentată și a fost mult-așteptată, dar m-a zgâriat ca exercițiu de comodificare a culturii naționale; 88 de lei e un preț de clasă de mijloc și prea mult ca să-i ceri unui cetățean român pentru a vedea un patrimoniu ca Brâncuși (și mai ales doar o mică parte din el).

Închei prin a spune că peripeția mea pentru câteva zile la Taifas a venit la țanc, proaspăt reîntoarsă în țară după jumătate de an petrecută în străinătate, în care am zăbovit intens să mă gândesc la ce înseamnă acasă și identitatea de est-european. Valul de „mi-a lipsit” m-a lovit, așadar, un pic mai puternic decât de obicei, și toate aceste micro-universuri balcanice care s-au coagulat pe ecrane recunosc că au trezit în mine un sentiment de apartenență destul de emoționant – sentiment pe care, de altfel, omenia din jurul festivalului l-a dublat. Primirea mea înapoi acasă s-a întâmplat, fără să mă aștept, la Timișoara, la Taifas.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.