Una dintre imaginile care deschide Grand Tour, cel de-al șaselea lungmetraj al maestrului portughez Miguel Gomes, e cea a unui teatru de păpuși asiatice, în care două figurine (una masculină, cealaltă feminină) dansează umăr la umăr, fără însă să se atingă vreodată – un enunț pe-atât de modest, pe-atât de concis și atotcuprinzător a ceea ce urmează să vedem pe parcursul următoarelor două ore, deopotrivă din punct de vedere al narațiunii, cât și al narării acesteia. Un film a cărei frumusețe e greu de pus în cuvinte – și simt că orice aș scrie aici nu s-ar putea ridica la măsura sa; poate, doar, prin cuvintele rostite la un moment dat de către un călugăr japonez: „Abandonează-te lumii, căci așa vei vedea cât de generoasă poate fi.”

În miezul lui Grand Tour se află un joc de-a șoarecele și pisica – ale cărui proporții topografice și emoționale capătă dimensiuni din ce în ce mai amețitoare, cu atât mai mult cu cât cele două părți ale sale (ancorate în întâmplările ce se petrec ambelor părți ale acestei curse) se desfășoară de-a lungul aceleiași perioade de timp. În prima jumătate, îl urmărim pe Edward (Goncalo Waddington), un funcționar britanic în Birmania care se înmoaie în momentul în care află că logodnica lui urmează să sosească din Londra pentru a se căsători cu el, evadând de-a lungul a mii de kilometri pentru a-i scăpa urma, iar în cea de-a doua parte, urmărim jumătatea de poveste a lui Molly (Crista Alafaite), care-l urmărește pe Edward cu un amestec de determinare nebunească, tenacitate, dar și amuzament. 

Călătoria îi va purta din Yangon în Singapore, apoi în Bangkok, Saigon, Osaka, Shangai și Chengdu – peripețiile lor din fiecare țară fiind povestite de către naratori ce provin din acestea, vorbind în propria lor limbă, creând astfel un peisaj sonor și lingvistic care predă frâiele narațiunii. Narațiune care e în bună măsură și una despre colonialismul britanic în Asia de Est – mai precis, a celor care au suferit de pe urma acesteia, evitând pe această cale capcana orientalismului. (A se vedea superba discuție dintre Edward și un alt oficial britanic, care subliniază, între două pufuri ale unei pipe de opiu, că „finalul imperiului este inevitabil; omul alb e complet incapabil să înțeleagă Orientul – îl transcede.”) Cele două părți ale cuplului se extind în tandemul dintre imaginile filmului: răsfrânte între recreări minuțioase ale anilor imediat următori ai Primului Război Mondial și imagini ale prezentului din țările prin care Edward și Molly trec în marele lor turneu.

În acest sens, filmul este aproape ca un soi de geamăn pentru Tabu, filmul cu care Gomes s-a impus drept unul dintre cei mai importanți cineaști ai erei noastre: nu atât fiindcă explorează cealaltă latură geografică a colonialismului european, ori fiindcă apelează la o instanță naratorială extradiegetică sau la o manieră atipică de-a reprezenta trecutul prin mijloacele prezentului (acolo, prin amintirile cvazi-halucinate ale bătrânei Aurora), ci mai ales în faptul că structura sa bipartită are nenumărate ramificații complexe asupra a ceea ce poate să însemne (și să fie) cinematograful.

Ce distinge Grand Tour într-un an cu atât de mult balast inutil – atât de multe filme polisate până în punctul platitudinii, atât de vizibil planificate, deci, de stătute și demonstrative – este acest echilibru perfect între rigurozitatea formei, pe de o parte, și libertatea sa, pe de alta: un fapt datorat în foarte mare parte modului în care acesta a fost realizat. Anume, în două părți. Prima, o prospecție lungă de câteva săptămâni fix înaintea pandemiei, întinsă de-a lungul mai multor țări din Asia de Est, în care au fost trase cadre documentare ale vieții cotidiene (axate pe muncă, îndeosebi – dar incluzând totodată cadre de atmosferă și diverse tradiții și ritualuri) pe peliculă de 16mm. A doua, de data aceasta pe platou și, odată cu finalul pandemiei, a tuturor scenelor de ficțiune. (Altminteri, aceasta este o bucată de informație care îmbogățește nu doar filmul de față, ci și cel precedent al lui Gomes: The Tsugua Diaries, un portret plin de candoare, vivacitate și totodată reflexivitate al verii lui 2020.)

Un film a cărei frumusețe e greu de pus în cuvinte – și simt că orice aș scrie aici nu s-ar putea ridica la măsura sa; poate, doar, prin cuvintele rostite la un moment dat de către un călugăr japonez: „Abandonează-te lumii, căci așa vei vedea cât de generoasă poate fi.”

Mult mai mult decât o alegere fortuită (de către marile circumstanțe ale lumii, dar și de constrângerile bugetului) ori chiar un gest-autoreflexiv, ci mai degrabă unul meta-cinematografic: arareori reușește un film hibrid ale cărei părți par să fie, la prima vedere, atât de diferite, să se îmbine cu un firesc deplin, ca și cum ar avea prelungiri naturale și reciproce – deopotrivă întrebându-se ceea ce constituie un film istoric (refuzând, deci, să re-constituie pentru a re-prezenta) și în același timp oferind un răspuns impecabil acesteia. În ce alt film coexistă atât de firesc imaginea unor bărbați ce merg, ca într-un act de echilibristică, pe firele legate de un stâlp de tensiune în timp ce le schimbă; ori imaginea unui câine tolănit pe pardoseală în după-amiază unei zile calde de primăvară, cu un schimb de priviri aruncat de soțiile geloase ale unui cărăuș către drumețul pe care-l călăuzește; ori cele dintre pasagerii eleganți a două lectici ce se întâlnesc par hasard în adâncurile pădurii? 

Poate că cea mai frumoasă secvență din Grand Tour este cea a Anului Nou Lunar: în care, pe nesimțite, pe acordul Dunării Albastre de Johann Strauss II, imaginile pur și simplu se îmbină pe ecran, rulând deodată într-un caleidoscop copleșitor. Ce este acesta, dacă nu un film despre ce înseamnă să fii un martor al lumii – în aceeași măsură în care ești parte din ea? Deși șansele ca juriul să îl răsplătească pe măsură sunt, din păcate, extrem de scăzute – aceasta este cu siguranță capodopera ediției. 

Grand Tour a avut premiera mondială în Competiția Oficială la Festivalul de la Cannes.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.