N-am nici în clin, nici în mânecă cu acei bucureșteni câtuși de puțin într-ale cinemaului care nu merg la Cinemateca Eforie. Cu toate astea, nu vreau să-i văd acolo în număr mare – vicii private, virtuți publice. Mă bucur s-aud că sala se mai și umple, însă aș alege oricând a doua proiecție, mereu discretă. În parte pentru că întotdeauna am văzut în mersul la Cinematecă o chestiune de complicitate; acel prieten foarte bun care mi-a prezentat Bucureștiul a ținut să-mi arate mai întâi M al lui Fritz Lang. Apoi, odată cu cineclubul Film Menu, Eforie și Sala Cinema din UNATC ne-au devenit sălașe; întâlnirile începeau mai ales cu scuzele de rigoare – ceva de genul „îmi pare rău că n-am ajuns duminică, mi-a dat în cap rău de tot proiecția de vineri și am mai avut și treabă”. Iar atunci când m-am îndrăgostit de un băiat lângă care nu-mi găseam cuvintele, ei bine, l-am dus din martie până-n august – luna liberă – la mai orice film rula. Doar că dincolo de toate povestioarele mele, Eforie mi-e într-atât de necesară fiindcă mă pot pierde în ea, împreună cu acei anonimi pe care-i știu prea bine. Cinemateca a pierdut ritmul, nu face față mondenității care pune pe roate alde gale și festivaluri de film. Iar asta nu poate fi decât o șansă nesperată pentru aceia ca mine, cu groază de monden. 

André Bazin (cine altul?) a scris un text de neuitat despre criticul de film luat cu mâna din bârlogul lui și azvârlit pe plaja canneză, „printre bărbații aceștia și femei pe jumătate goale, eroi și zeițe…”; asta se întâmpla-n 1947. Tot A.B. – „Plaja aparține tuturor, firește, la fel și marea. Însă ar fi în van să negi ce-i de ordinul evidenței: asta-i casa lor. Nu a lui.”

Ce s-ar mai fi bucurat Bazin chiar și de-o singură zi petrecută la Il Cinema Ritrovato! Ăsta-i primul lucru care mi-a trecut prin gând privind scoica pe care abia o luasem dintr-o cutie lăsată la liber în muzeul de artă de peste drum (MAMbo). Bologna și doar Bologna, zic eu, cu arcadele-i întinse pe mai toate străzile centrale, e-n măsură să adăpostească adunătura de fețe palide, fotosensibile, care se strânge an de an pentru festival; deunăzi m-am alăturat lor pentru prima dată. 

Cineva mi-a în treacăt că Ritrovato a început ca un eveniment dedicat întru totul arhiviștilor, curatorilor și criticilor de film, iar publicul a venit de la sine. Nu știu dacă-i adevărat, cum nu știu nici care-i publicul spontan al festivalului. Ce știu e că am văzut multe, multe ecusoane; într-un an pandemic, să nu uităm. 

Ceva tare straniu se petrece aici. Dis de dimineață, zeci, sute de inși se împart între, să zicem, un film șaișoptist de-ale Mártei Mészáros și o mână de scurtmetraje experimentale germane; sau o comedioară scrisă de Herman Mankiewicz; sau o performanță cu peliculă, sau vreun alt film venit de departe; cu toate că nicăieri nu mai pare departe. Volubilul Gian Luca Farinelli, unul din directorii festivalului, deschide proiecția de noapte întrebând cine din sală a apucat să vadă astăzi cinci filme. Dar patru? Cum spuneam, e internaționala oamenilor din arhive și redacții, deci selecțiile făcute la milimetru, cataloagele stufoase și listele (eternele liste) sunt un dat. Însă mă interesează mai degrabă senzația de organism viu – fascinant prin diformatea-i, ca ceva ieșit din mâna lui Bertrand Mandico – la care invită festivalul. Așadar…

Ce-ar putea fi mai nimerit într-un asemenea timp și spațiu decât un omagiu adus lui Lotte Eisner, cea care trona Noul Val German de pe scaunele Cinematecii Franceze? Timon Koulmasis e un documentarist migălos, chit că lipsit de zvâc, care-a adunat și așezat materialul trebuincios înțelegerii unui parcurs intelectual orbitor de rezilient. Tânăra evreică Eisner a ajuns de la criticul cultural șic de pe vremea anilor ’20 la cap de listă în ’33, atunci când naziștii pun mâna pe putere; și-așa a fugit în Paris, unde i-a cunoscut pe tinerii Henri Langlois și Georges Franju, cei care au plantat sămânța arhivelor de film și curatoriatului așa cum le știm și-n ziua de azi. Umbra lui Langlois e masivă și încă-i acoperă pe mulți alții care-au pus umărul la legendara Cinematecă. Eisner i-a ajutat; ce zic?, a fost una de-a lor – co-fondatoare, curatoare și tovarășă de drum lung. Doar că drumul avea să aibă cel puțin un mare ocol – 1940, anul ocupării Parisului de către armata nazistă, moment în care Eisner e deportată într-un lagăr din care mai apoi evadează, urmând să-și petreacă anii de ascunziș dădăcind cópii ale filmelor vânate de naziști. Lotte Eisner – Un loc. Nicăieri, ce titlu frumos pentru un documentar altfel potolit. 

„Despre ce vorbim?”, întreabă două voci una după alta. Mai întâi, despre „Paris, Europa, 1940”, apoi „Paris, Europa, 1977”. Fluchtweg nach Marseille / Marsilia, calea de evadare al germanilor Ingemo Engströms și Gerhard Theurings m-a lovit din plin. Cum a ajuns tocmai un asemenea film lăsat pe dinafară? Cu patruzeci de ani înaintea lui Christian Petzold, cei doi iau la mână romanul Tranzit al Annei Seghers, nu pentru a-l adapta, cum au ținut chiar ei să spună în deschiderea proiecției, ci pentru a-l folosi ca laitmotiv. Seghers a scris despre un tânăr scăpat ca prin urechile acului de lagărul nazist, venit, ca mulți alții, în Marsilia neocupată, oraș port, pentru a încerca să părăsească Franța. Aici dă peste un întreg oraș suspendat, doldora de disperarea pe care-o împărtășește cu refugiați din toată Europa; fiecare-și așteaptă plecarea. Mai puțin o femeie care-și așteaptă soțul. Numai că bărbatul s-a sinucis cu puțin timp în urmă, iar tocmai protagonistul este acela care trebuie să-i dea de știre. În loc de asta, el se îndrăgostește de ea. 

Copii ai lui Brecht și Benjamin, perechea de cineaști preia povestea și o despică într-un material copleșitor de dens. Marsilia, calea de evadare e o cercetare în plină facere, de-a lungul căreia Engströms și Theurings documentează istoria anilor ’40, punând cap la cap romanul și biografia Annei Seghers, crâmpeie din scrierile unor alde Camus și de Beauvoir, interviuri cu supraviețuitorii trecuți prin Marsilia, imagini de arhivă, în fine, cam tot ce ajută la narativizare în cinemaul documentar. Asta-i una. Alta e concepția lor despre istorie – „pe care nu vrem s-o reprezentăm, ci s-o facem prezentă”, venită pe urmele lui Benjamin. Așadar, … calea de evadare e despre 1977 privind la anii ’40; dincolo de niște cadre luate în Paris, unde la un cinematograf rulează un film shoah de duzină, ceva bombastic între comedie și acțiune, cei doi aduc istoria-n prezent printr-o ecranizare fragmentară a Tranzit. Aici, o tânără actriță cu aer de Jean Seberg pozează-n femeia romanului, ca mai apoi să fie intervievată de cineaști – „ce înseamnă fascismul pentru tine?”. Iar la o cafenea de pe buza plajei, un bărbat recită brechtian pagini întregi din roman; față-n față cu el, un tânăr care nu zice nici pâs. 

Despre ce vorbim? Bologna, Europa, 2021. N-o să uit să cum Helga Fanderl i-a mulțumit din colegialitate – nimic pompos – proiecționistului Massimiliano Rossi chiar înainte de a rula micile și prețioasele ei documentare lirice, fiecare de-o serenitate la care jinduiesc. Toate mai puțin unul, o înregistrare a gloatei de turiști care se înghesuie să lingă Gioconda Luvrului cu telefoanele lor mobile. „Prea puțin le pasă de ce stă-n fața lor, un original sau nu”, oftează Fanderl după proiecție.

Despre ce vorbim? Orson Welles, internațional prin definiție, 1974. F for Fake – F de la Fals, F de la Farsă. Welles a jucat una nemiloasă ideii de auteurism (și lui Pauline Kael, zice Jonathan Rosenbaum că se zice). Oare falsificatorul Elmyr de Hory, diva acestui eseu filmic alambicat, și-a încercat vreodată mâna cu o Gioconda? Helga Fanderl ar ridica din sprâncene – puțin le pasă.

Despre ce vorbim? Tot despre 1974; München-Paris, Europa, 23 noiembrie–14 decembrie. Werner Herzog află că Lotte Eisner e grav bolnavă. O poate ține-n viață, crede Herzog, dacă părăsește Münchenul cât de curând; pe jos, ca într-un pelerinaj. 

Despre ce vorbim? București, Europa, 2021. Am prins o proiecție a Umbrelor strămoșilor uitați (1965) la Eforie cu o zi înainte să plec spre Bologna. În Henri Coandă mă amuzam de ideea că un individ precum Paradjanov a fost contemporan cu aeroporturile. Acum mi-e clar că Paradjanov a fost mult mai contemporan cu Herzog decât cu aeroporturile. 

Se apropie august, luna dintre stagiuni. 

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.