A doua ediție a retrospectivei bucureștene Il Cinema Ritrovato on Tour, organizată de Institutul Italian de Cultură, va avea loc la Cinema Elvira Popescu în perioada 6-9 februarie, propunând o nouă aprofundare pasionantă a istoriei cinemaului, a marilor sale plăceri estetice și angoasantelor probleme ontologice – cine, cum și de ce arhivează filme?

Evenimentul de deschidere aniversează centenarul nașterii marelui Marcello Mastroianni (n. 1924) printr-o proiecție a popularei comedii Ieri, azi, mâine a lui Vittorio De Sica (1963), în care actorul joacă, cum altfel?, alături de Sophia Loren, marcând încă o ocazie a celei mai faimoase perechi a cinemaului italian de a fi împreună pe marele ecran.

Doamna Magda Mihăilescu mi-a făcut marea plăcere de a-mi onora două invitații: de a ne fi alături și a prezenta filmul publicului, și nu doar filmul, ci și propria poveste cu Sophia Loren, despre care și-a scris cartea de debut, publicată la Editura Meridiane în 1969, și pe care a întâlnit-o și intervievat-o câțiva ani mai târziu, în 1973; și de a republica interviul cu pricina în online pentru Films in Frame. Îi mulțumesc și pe această cale pentru ce a făcut, face și va face în critica de film. Textul a fost transcris din revista Flacăra nr. 26 (942), 23 iunie 1973, pp. 20-21. (Călin Boto, curator al Il Cinema Ritrovato on Tour la București)

***

Pentru italieni, ea nu este nici Sophia Loren, nici Sophia, ci La Loren. Particula dinaintea numelui este, dacă vreți, simbolul relațiilor dintre actriță și public. Cu acest la în față înseamnă că ți-ai asigurat nu numai atașamentul lui pe viață dar și o anumită tandrețe, familiară și respectuoasă în același timp. Dezmierdările, mărunțișurile verbale, tip «Lollo» (de la Lollobrigida) nu trezesc încredere. Istoria vedetismului italian cunoaște o singură altă LA: La Magnani, vijelioasa Anna Magnani, «Popolana», femeia din popor, am spune noi. Nu degeaba Sophia Loren a vrut să calce pe urmele Annei Magnani. Frumusețea, strania ei frumusețe, ea singură ar fi tras-o către o altă condiție de vedetă, mai supusă lui „astăzi ești, mâine nu ești”. Talentul și voința, apriga ei voință de napolitancă, au făcut din ea ceea ce este astăzi, ceea ce continuă să fie de aproape 20 de ani: o actriță din familia acelora prin care triumfă însăși demnitatea neamului histrionesc.

Nu s-ar putea zice că nu o cunosc pe Sophia Loren, vreau să spun că i-am văzut toate filmele, și nu o dată. Cu toate acestea, acum, într-unul din saloanele vilei sale de la Marino, mi se pare că este și nu este cea de pe ecran. Vi-o puteți imagina mai frumoasă? Încerc să găsesc o formă delicată pentru a-mi învălui ușoara uimire. Dau vina pe aparatul de filmat. Mă trezesc, din partea ei, cu un elogiu adus maturității:

Sophia Loren: Probabil că ați rămas cu imaginea mea foarte tânără. Un chip prea fraged nu spune nimic. O suprafață lină. Odată ce maturitatea începe să își spună cuvântul, caracterul îți modeleavă altfel fața.

Magda Mihăilescu: N-aș vrea să ajungem la binefacerile vârstelor coapte sau foarte coapte.

SL: De ce? Nu trebuie să îmbătrânim la întâmplare. E bine să știm asta din vreme. Felul cum ne ținem este o chestiune de voință. Nu sunt pentru prelungirea artificială a tinereții, ci pentru o înaintare frumoasă în vârstă. Uitați-vă la Michèle Morgan.

MM: Spre deosebire de Simone Signoret. Dar dacă tot am intrat de-a binelea în capitolul anilor, atunci să forăm mai departe. Spuneți-mi, condiția aceasta de mare vedetă, începută de timpuriu, menținută fără suișuri și coborâșuri de-a lungul unui timp în care s-au făcut și desfăcut destule mituri, atacă într-un fel ființa umană, personalitatea? Și în ce fel?

SL: Când pornești la drum cu gândul că ești plămădit din alt aluat decât ceilalți, când consideri că ți se cuvine totul și nu știi să te mulțumești cu ceea ce ai, când faci din întreaga ta viață un spectacol, cred că se petrece ceva monstruos. Trebuie să fie ca o uitare de sine foarte tristă. Este groaznic să te uiți pe tine, de unde ai plecat, unde vei ajunge.

MM: Dumneavoastră cum faceți să nu uitați?

SL: Am luptat pentru o existență echilibrată. Meseria de o parte, cu destinul ei, să-i spunem special, viața mea personală de altă parte, clădită după toate legile unui trai de familie. Există profesiuni în care mistuirea are noblețe. Pentru actorii de cinema lucrurile se pun altfel. Este o meserie care se cere iubită fără a te lăsa devorat de ea. Dacă vrei să rămâi tu însuți. Eu am vrut. Știți că multe actrițe se laudă cu nepriceperea lor de a executa cele mai normale gesturi domestice. Vor să fie altfel decât restul lumii. S-au purtat cândva prințesele ecranului, leneșe și dezordonate, incapabile să își taie singure o felie de pâine, după care aleargă o armată de slujitori să le strângă lucrurile. Eu nu mă feresc să spun că am un simț al ordinii exagerat. Sunt pedantă. Călătoresc foarte mult, dacă nu aș fi astfel, înseamnă că aș pierde totul. De ani de zile port după mine tot felul de lucrușoare; cum ajung într-un hotel îmi aranjez colțul meu, altfel m-aș simți singură. Îmi pare rău că nu pot să transmit acest simț al ordinii tuturor persoanelor din jur. Nu reușesc. Poate pentru ele înseamnă un efort. Pentru mine – nu. Îmi place. După cum îmi place să repar tot felul de drăcii, în casă. Sunt foarte talentată, mai ales pentru punerea la punct a obiectelor electrice.

MM: Știți să reparați o priză?

SL: Cum să nu? Ce mare lucru e?

MM: De fapt ce nu știți să faceți?

SL: Ceea ce nu iubesc. Mă cutremură gândul că există unii care și-au ales meseria de actor fără să o iubească, doar de dragul gloriei sau al câștigului. Cameristă sau funcționară la bancă, munca trebuie împlinită cu suflet.

MM: Deși ați evitat, pe cât a fost posibil, cancanele personajului-idol, ați trăit totuși într-o epocă de plină efervescență a miturilor. Astăzi lumea a devenit mai înțeleaptă, sau a obosit să își tot cheltuiască resursele sufletești oftând după cutare sau cutare monstru sacru. Mai mult decât atât, se pare că nici nu mai vede în actori, în cântăreți, proiecția unor idealuri neîmplinite, modelul râvnit. Cum vă explicați acest fenomen?

SL: Nevoia de modele este explicabilă într-o societate unde se cultivă mitul succesului. Lumea s-a plictisit însă de fanatismul cu care a fost întreținut fenomenul numit divism. Gândiți-vă că ani și ani de zile s-au vânturat aceleași minciuni și iluzii, bârfe. Caraghioslâcul era prea evident. În vremea din urmă există și tentația unor altfel de modele: oamenii de știință, astronauții, sportivii. Desigur, criza idolatriei este un fapt pozitiv, dar nu cred că asta înseamnă maturizarea publicului, ci doar oboseala lui. Despre maturizare vom putea vorbi în ziua când va descoperi toate valorile reale existente în raporturile sociale. Oricum, să știți că presa italiană nu s-a astâmpărat în ceea ce privește politica, să-i spunem, a cancanului. Tot se mai inventează prostii pe seama noastră. Ce vreți, există atâtea ziare și reviste ilustrate, trebuie și ele umplute cu ceva. Pe mine au început să mă mai lase în pace. Și apoi, viața mea nu prezintă nimic spectaculos. În afară de asta, am învățat o lecție foarte practică: este inutil să te lupți cu un paparazzo (foto-reporter de scandal), până la urmă tot el face ce vrea. Aici, în fața casei mele, este un turn; uneori mai vine câte un fotograf, se cocoață și îl pândește pe Cipi (băiatul cel mare) în grădină. Ce poate să facă un copil de patru ani? Se joacă, mai cade pe jos, ca toți puștii.

MM: Oricum, dacă v-au mai lăsat în pace, înseamnă că acum aveți libertatea de a vă plimba pe orice stradă, în Roma, de a face, știu eu, cumpărături pe Via Frattina. Mi-aduc aminte că odată vă exprimați tristețea de a nu putea ieși, într-o seară, să mâncați o pizza.

SL: Când doream toate astea, nu era posibil. Astăzi nu mai am nici chef, nici timp.

MM: S-ar putea să mă înșel, dar ceva-ceva îmi spune că în acest moment al vieții dumneavoastră, casa, familia, joacă un rol mai greu decât filmul. Am dreptate?

SL: Pur și simplu mă aflu într-o perioadă foarte senină, în care pot să ponesc orice acțiune cu un calm desăvârșit. Nu uitați că sunt mama unui al doilea băiețel. Pentru o femeie care și-a dorit mulți copii, venirea pe lume a lui Edoardo a fost un dar ceresc.

MM: Totuși când vă veți întoarce pe platouri?

SL: Peste două săptămâni încep filmările cu De Sica. Tot o comedie de moravuri, dar de data aceasta fără Mastroianni, „bărbatul meu” din atâtea filme. Trebuia între timp să fac un film TV în Argentina, unde am fost numită „mama anului”; am răspuns invitației, dar se pare că s-au răzgândit. Cine știe, poate mi-au retras titlul, poate au găsit o mamă mai grozavă.

MM: Ultimul dumneavoastră rol a fost Dulcineea, în ecranizarea lui Arthur Hiller după Don Quijote: cum v-ați simțit ca Dulcinee, cum vi se pare filmul Omul din La Mancha?

SL: Eh, este bun, dar această modă a ecranizărilor devine exasperantă. Nimic nu mai scapă de atingerea cinematografului. Eu una cred totuși că există opere care nu trebuie smulse din matca lor. Uite, acum Zeffirelli vrea să adapteze Divina comedie pentru ecran!

MM: Cunosc literați care vă vor trimite o floare pentru această afirmație. Revenind la film: curajos acest Hiller! După ce a făcut Love Story a trecut la Don Quijote. 

SL: Un profesionist care știe ce vrea. Și pe mine m-a izbit dezinvoltura acestei treceri. Uneori, în timpul filmărilor, nu-mi venea să cred că el este autorul marelui succes lacrimogen numit Love Story. Fiindcă tot a venit vorba, pot să vă fac o mărturisire: n-am plâns deloc. Nici măcar la moartea fetei. Și nu s-ar putea spune că nu sunt o sentimentală.

MM: Cât de sentimentală? Vă rog, povestiți-mi o împrejurare a vieții dumneavoastră din care să-mi pot face o idee.

SL: Uite, ori de câte ori mă întorc în satul unde am copilărit, la Pozzuoli, caut arborii pe care am scrijelit eu niște semne, când eram mică. E o mare bucurie să le știu mereu acolo. V-am spus că nu vreau să uit de unde am plecat. De altfel, am un instinct al lucrurilor care nu trebuie uitate. Există amănunte, întâmplări, oameni, case, flori, străzi pe care încă din momentul primei cunoștințe știu că nu le voi uita niciodată. Asta mă face să le prețuiesc și mai mult.

MM: M-am luat cu sentimentalismul și am scăpat o întrebare la care nu renunț pentru nimic în lume. Pentru asta trebuie să ne întoarcem la Don Quijote, mai precis la Peter O’Toole, care v-a fost partener. Așa, de departe, cum îl cunosc eu, mi se pare genial. Unii spun că pe platou este de-a dreptul nebun. Așa e?

SL: Și eu am fost pusă în gardă în ceea ce îl privește pe Peter. „Fii atentă, este nebun”. Nu sunt una care să mă sperii, mai ales că am experiența unui partener foarte dificil – Marlon Brando. Ce credeți? Peter este un tovarăș de joc absolut minunat, trebuie să te obișnuiești încă cu privirea lui cam stranie. Dar, mamma mia, ce fantezie are! Imposibil să ții pasul cu ea. Dacă pentru fiecare rol de pe lumea asta se găsesc 5-6 actori potriviți, pentru Don Quijote nu există decât unul singur – Peter O’Toole.

MM: În zilele astea am stat foarte mult pe platourile lui Fellini…

SL: N-a terminat filmul? Fellini face atâta vâlvă în jurul fiecărui film pe care îl începe sau care îi trece prin cap, încât ai senzația că lucrează cel puțin de un an. Când colo, la el numai pregătirile durează un an.

MM: Mi-am adus aminte că, mai demult, a avut de gând să facă un film cu dumneavoastră, pe urmă a renunțat. A revenit vreodată asupra ideii?

SL: M-a anunțat de două ori, o dată chiar pentru un episod din 8½ pe care, până la urmă, l-a realizat cu Magali Noël. De ce să ne mințim, Fellini nu mă vede, de fapt, într-un film de-al lui și nici eu nu mă văd lângă el, pe platou. Dacă un regizor nu te poate imagina, ca personaj, nu e nimic de făcut. Relațiile lui cu familia Ponti sunt doar de la producător la regizor. Soțul meu i-a finanțat două filme. Într-o zi trebuie să mă duc însă să-l văd cum lucrează, cred că este fantastic.

MM: Puțin spus. Pentru că a venit vorba de domnul Carlo Ponti. Am auzit că societatea dumnealui va realiza filmul lui Antonioni, Tecnicamente dolce.

SL: Sunt în tratative.

MM: Spuneți-mi, când îl veți duce pe Cipi să vă vadă filmele?

SL: Ehe, a văzut deja unul, Aida.

MM: Dumneavoastră cum vi s-a părut acum Aida?

SL: Mamma mia, que bella voce! (N.A.: vocea actriței era dublată în film.)

MM: V-ați întors ieri de la Paris. Nu v-ați oprit pe la Cannes?

SL: Festivalul nu prezintă niciun intereses pentru mine. Nu simt nevoia să fiu văzută.

MM: Trebuie să veniți într-o zi în România. Cititorii noștri v-au ales de patru ori „cea mai bună actriță a anului”.

SL: Primesc foarte multe scrisori din țara dumneavoastră și sper să ajung să o cunosc. Pot să vă rog ceva? Să transmiteți tuturor prietenilor mei și, în primul rând, revistei Flacăra, Editurii Meridiane, care mi-a făcut onoarea de a-mi dedica o carte, toată dragostea și urările mele de bine.

Roma, mai 1973

Călin Boto

Curator de film, scriitor și redactor, membru al comitetelor de selecție ale BIEFF și Woche der Kritik. Membru FIPRESCI și alumn al atelierelor de critică de film organizate de festivalurile de la Sarajevo, Varșovia și Locarno. Susține un curs despre critică și analiză de film la UNATC. A curatoriat programe pentru Cinemateca Română, Short Waves, V-F-X Ljubljana, Trieste Film Festival, precum și retrospectiva bucureșteană a Il Cinema Ritrovato on Tour din 2024 și 2025.