Mereu m-a fascinat cultura portugheză, de la distanță – această apropiată verișoară de-a noastră din punct de vedere lingvistic, cu care împărțim, între altele, faptul de-a avea cuvinte considerate intraductibile (cel puțin, nu perfect) pentru a descrie emoții care îmbină tristețea și fericirea: dor și saudade.

Iar în ultimii ani, mereu m-am întrebat cum de această țară este izvorul vital pentru o mare parte a celui mai bun cinema care se practică la momentul actual pe continent: Pedro Costa, Miguel Gomes, Rita Azevedo Gomes, João Pedro Rodriguez, între atâția alții, sub însemnele stelare ale unor nume precum Manoel de Oliveira, António Reis, Margarita Cordeiro, ori Paulo Rocha.

Cu atât mai mare bucuria, deci, când am aflat de ocazia de-a face un mic tur prin inima cinefiliei portugheze la a douăzecea ediție a festivalului IndieLisboa, unul dintre cele mai cunoscute festivaluri de pe continent – și totodată unul în particular important pentru cinemaul românesc, fiind unul dintre primele mari festivaluri internaționale care a remarcat și etalat în fața publicului Noul Cinema Românesc, cu retrospectiva majoră organizată în anul 2008, la mai puțin de un an după Palme d’Or-ul câștigat de Cristian Mungiu.

Nu-n ultimul rând, n-am putut să nu mă gândesc pe parcursul acestor zile la Alex Leo. Șerban în timp ce traversam străduțele în pantă ale Lisabonei, la seria sa de scrisori și de lunile pe care le-a petrecut aici cu puțin timp înainte de dispariția sa, la dragostea lui pentru Pessoa – în definitiv, simțind că acest oraș și festival au o însemnătate aparte pentru cinefilia română modernă.

IndieLisboa: mică radiografie a unui festival amplu

Primul lucru care impresionează un proaspăt vizitator al IndieLisboa este anvergura sa: nu atât din punct de vedere numeric (peste 350 de scurt- și lung-metraje au făcut parte din selecția acestei ediții), cât diversitatea de secțiuni și de abordări pusă în mișcare la festival. Pe de o parte, competițiile naționale și internaționale, alături de showcase-ul Silvestre, dedicat cinemaului cu note avangardiste – unde găsim filme noi-nouțe puse alături de unele dintre titlurile mari ale ultimului an, multe dintre ele venite dinspre Cannes (De Humani Corpore Fabrica), Berlin (Music, Here, Samsara, Cidade Rabat, In Water ș.a.), Veneția (Saint Omer, Trenque Lauquen), chiar Visions du Reel (Astrakan 79, Incident). (Având norocul de-a fi văzut și scris despre aceste filme în alte festivaluri, am putut, deci, să mă concentrez pe explorarea retrospectivelor festivalului, îndeosebi pe cele de film portughez, despre care voi scrie mai pe larg mai jos.)

Pe de alta, avem ampla secțiune IndieJunior (toate primele jumătăți de zi sunt dedicate proiecțiilor pentru copii), maratonul horror Mouth of Madness, secțiunea Indiemusic (dedicată filmelor cu subiecte muzicale: de toate de la CAN și King Crimson la Little Richard) și competiția Smart7 (rezultată din uniunea a șapte festivaluri, între care și TIFF).

Și, nu în ultimul rând, avem retrospectivele: unde mi-am permis un mic răsfăț cinefil și pe care le-am urmat îndeaproape la această ediție, găzduite la impozanta Cinemateca Portuguesa – una dintre cele mai frumoase din lume, cu tavanul său înstelat, și gongul său de intrare: Somewhere under the Rainbow din Vrăjitorul din Oz pentru sala Dr. Felix Ribeiro, cea mare, cu circa 200 de scaune, tema din Le Mepris pentru sala Luis Ribeiro, cea miticiă, cu doar 47 de locuri.

Retrospectiva Jan Švankmajer: Cabinet de curiozități

Prima dintre ele – și cea mai amplă, fiind organizată în colaborare cu Cinemateca – este retrospectiva de autor a festivalului: dedicată în acest an legendarului maestru ceh al cinemaului experimental, Jan Švankmajer, care și-a anunțat retragerea anul trecut, odată cu documentarul Kunstkamera. O ocazie excelentă în primul rând fiindcă o bună parte dintre filme au fost prezentate pe 35mm, deliciu rar mai ales în cazul unui cineast care a lucrat într-un mod atât de precis și de elaborat cu montajul (nu mă refer aici doar la metodele sale elaborate de animație stop-motion, ci și la modul baroc în care utiliza varii elemente scenografice și la juxtapunerile sale), ci mai ales fiindcă e un mijloc care subliniază atât de bine materialitatea filmelor, a tehnicii lui.

De-a lungul celor patru programe de scurtmetraje de-ale sale (alături de o selecție de nouă lungmetraje, între care capodopera Faust din 1994), curatoriate de-a lungul unor linii tematice, ba chiar figurative în cadrul celui de-al treilea program (un cabinet de curiozități, cu animale, elemente vegetale și obiecte stranii) este varietatea tonală din filmele lui Švankmajer: de la filme de-o ușurătate incredibilă, jucăușe, ludice, glumețe – la cele ce se petrec într-un registru grav, întunecat și angoasant, circulând obsesiv în jurul morții și entropiei.

În prima categorie, de pildă, avem foarte scurtul Meat Love (1989) – o poveste de dragoste lungă de-un minut între două fripturi, iubindu-se cu abandon înainte de-a fi aruncate în tigaie –, sau Jabberwocky (1971) și Picnic With Weissmann (1969), în care personajul central este un costum gol, perumblându-se într-o cameră plină de jucării care capătă propria lor viață, ori tolănindu-se alene într-un parc unde cărțile de joc și piesele de pe o tablă de șah se joacă de unele singure, iar discurile sar singure pe tabla patefonului.

În cea de-a doua categorie vedem un Švankmajer sumbru: interesat de scrierile unui Edgar Allan Poe (The Fall of the House of Usher, 1980) ori de formele sinistre ale catacombelor din Sedlec (The Ossuary, 1970), de spații liminale și sinistre, mai mereu filmate în alb-negru.

Dintre acestea, cea mai puternică impresie mi-a lăsat-o A Quiet Week in the House (1970): jonglând între monocrom – un bărbat straniu, deghizat în camuflaj, se refugiază într-o vilă părăsită, dormind pe holurile acesteia și perforându-i ușile pentru a privi în interiorul odăilor – și cel color – în care mobila și obiectele părăsite a conacului se distrug reciproc. La primă vedere, unul dintre cele mai abstracte titluri de-ale lui – însă, în fapt, o parabolă nihilistă a sugrumării mișcării de liberalizare din Cehoslovacia, odată cu invazia țărilor din Pactul de la Varșovia. Aproape incredibil că acest scurtmetraj a putut fi realizat într-un regim restrictiv, cu metaforele sale extrem de clare – o mașină de scris ale cărui clape sunt invadate de cuie ruginite, o jucărie mecanică care se eliberează din strânsoarea unei sârme și este acoperită în totalitate de nămol, o vază de flori care izbucnește în flăcări după ce apa îi este suptă cu un furtun.

Foco Silvestre: imagini ale muncii

Cea de-a doua retrospectivă pe care am urmat-o îndeaproape a fost Foco Silvestre: anticipând cea de-a 50-a aniversare a Revoluției Garoafelor din 1973, dedicat în acest an muncii și mișcărilor sindicale. În definitiv, însăși geneza cinematografului este legată de imaginea muncitorului și a fabricii – vezi programul Factories and the Workers in Motion, compus exclusiv din filme inspirate de Ieșirea muncitorilor din fabrică, între care Harun Farocki și Ben Russel –; linie curatorială strâns legată aici de istoria reprezentărilor muncii în cinemaul portughez.

Leixoes (r. Carneiro Mendes, 1933), e un film antropologic străpuns de un cadru de-o poezie incredibilă: în mijlocul acestor imagini cu lanțuri de pescari cărând în spate năvoduri grele și trăgând vasele la mal, ori cu femei ce sortează și eviscerează captura zilei, un copil jucându-se în nisip, profilat din contre-jour de lumina soarelui, mâna lui ridicând, în final, un rac ce se zbate – jocuri naive ale unui copil ce are înainte o viață de muncă istovitoare și infernală.

În programul Labour and Workforce, compus din scurtmetraje de patrimoniu recent restaurate de laboratorul Cinematecii, urmărim patru decenii de reprezentări ale pescuitului portughez: de la A Almadraba Atuneira (r. Amtonio Campos, 1961), o reală simfonie dedicată pescarilor de ton din Algrave, la Leixoes (r. Carneiro Mendes, 1933), explorare a portului omonim și-a industriilor sale. Un film antropologic străpuns de un cadru de-o poezie incredibilă: în mijlocul acestor imagini cu lanțuri de pescari cărând în spate năvoduri grele și trăgând vasele la mal, ori cu femei ce sortează și eviscerează captura zilei, un copil jucându-se în nisip, profilat din contre-jour de lumina soarelui, mâna lui ridicând, în final, un rac ce se zbate – jocuri naive ale unui copil ce are înainte o viață de muncă istovitoare și infernală.

Nu-n ultimul rând, retrospectiva a oferit și-o ocazie de neratat pentru vizitatori în programul Occupation: Work. de-a vedea un rar scurtmetraj documentar al maestrului Manoel de Olivera, Pâinea (O Pao, 1963). În definitiv, puțini cineaști din istorie au putut transforma filmele produse la comandă (în acest caz, a Federației Industriilor de Morărit portugheze) în opere de sine-stătătoare, ce merg cu mult dincolo de țelul brut al comezii. Iar cine altul decât Manoel de Oliveira ar putea să transforme imaginea plastică, rece și repetitivă a unei fabrici de pâine într-un mecanism armonios, mânat de mișcări zvelte și luminat în culori vii?

Eugene Greene: prezent continuu

Dacă tot veni vorba de ocazii în context portughez, niciuna mai bună decât șansa de-a încheia festivalul cu o proiecție a Le Mur des Morts al lui Eugene Green, acompaniată de scurtmetrajul Ou on etes vous, Tsai Ming-Liang? (film făcut la comandă pentru fundația Pompidou în lockdown; autoreferențial in extremis, însă un film care până și pentru fanii hardcore ai lui Ming-liang pare puțin steril).

Greene este cineast European prin adopție – născut în America, devenit pe jumătate francez, pe jumătate portughez: de văzut minunatele lui filme plasate în Lisabona – The Portuguese Nun (2009) și fantasticul scurtmetraj How Fernando Pessoa Saved Portugal (2018). Chit că acest ultim film este plasat în Franța, orice ocazie de-a vedea un film pe ecran mare de-al acestui maestru al unei arte din ce în ce mai rare – un amestec fragil între un stil romantic și unul Brechtian – n-ar trebui ratată: e locul unde tehnica lui deja consacrată de montaj în plan-contraplan, în care actorii privesc adânc și îndelung în obiectiv, capătă toată puterea unei ședințe de hipnoză.

Premisa, în stilul caracteristic al lui Green, este cea a unei întâlniri stranii, adesea cu caracter supernatural (sau, de minimis, suprafiresc) între un personaj principal aflat într-un moment de cumpănă și/sau indecizie și o dublură: aici, un tânăr francez (Arnaud, jucat de Saia Hiriart) care, în mijlocul unei stări depresive, dezvoltă o obsesie pentru soldații căzuți în primul război mondial, respectiv, fantoma unui asemenea soldat, a cărui moarte lasă în urmă o logodnică, o bunică și un frate orfan.

Ce-i drept, poate nu cel mai strălucit film de-al lui Greene (relativ didactic în ce privește ideea de readucere în prezent a sacrificiului generațiilor trecute în numele păcii), însă rețin două străluciri. Prima, Françoise Lebrun în rolul bunicii – cu fizicalitatea ei incredibilă în fața camerei, privind-o cu un calm implacabil și tulburător, mai ales când anunță, cu o claritate dezarmantă, „Eu voi muri curând”, mesaj care joacă la două capete (în interiorul diegezei, cât și în afara acesteia, astru al unei ere în stingere). A doua: cheia filosofică a filmului, inspirată de scrierile sfântului Augustin despre natura timpului – ori cinemaul este tocmai mediul care poate transpune cel mai bine ideea de sincronicitate a timpului, de prezent continuu. Iar un artizan care practică un cinema aparent simplu, însă esențialmente complex și multistratificat asemeni lui Greene, este cel care poate pricepe cel mai bine acest lucru.

Ca să închei: IndieLisboa este, dincolo de orice dubiu, un regal cinefil – un festival care are rarul merit de-a fi totodată expansiv cât și extrem de relaxat și de nepretențios în ce privește experiența de-a participa, de-a fi totodată comprehensiv în legătură cu actualitatea cinematografică imediată, cât și o privire de ansamblu asupra istoriei cinemaului (local și universal deopotrivă). O bifă absolut obligatorie pe harta festivalieră a oricărui cinefil.

Imagine principală: intrarea în Cinemateca Portuguesa.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.