Am să mărturisesc din capul locului faptul că unul dintre filmele de debut pe care le-am așteptat cu cea mai mare doză de entuziasm în ultimii ani a fost cel al cineastei Sarra Tsorakidis. Scurtmetrajele ei mă cuceriseră cu felul în care decupau instantanee din viețile unor protagoniste vag alienate social, însă forțate de către diverse circumstanțe să petreacă timp în preajma (prea) multor oameni. Obiectivele camerei sale se-ndreptau adesea spre imagini liminale și-aveau mai mereu distanța focală foarte strânsă, învăluind lucrurile într-un soi de pâclă – paralelă simbolica a ceței (și încețoșării) pe care o resimțeau personajele ei, implacabile și inaccesibile până în momentul inevitabil, fatidic, în care toți norii dimprejurul lor aveau să dea drumul unei furtuni emoționale. Cu atât mai mare bucuria când am aflat că Ink Wash, îndelung-gestatul ei prim film, a fost inclus în selecția din acest an a Festivalului de Film de la Toronto – unde arareori găsim premiere mondiale ale unor filme românești, deci, selecția sa fiind cu atât mai notabilă.

Prima jumătate de oră a filmului este, mai mult sau mai puțin, un remake (mai puțin aventuros din punct de vedere formal) al scurtmetrajului cu care Tsorakidis se impunea drept una dintre cele mai interesante tinere voci ale cinemaului românesc: Iederă (2018). De data aceasta, nu personajul jucat de Ilinca Hărnuț  (numit Zoe în scurtmetraj, Lena în lungmetraj) este cel ce introduce un partener nou de viața în cercul de prieteni fragil, ce ascunde multe răni adânci – ci este vorba de fostul ei, care prezintă în fața găștii sale o iubită nouă, mult mai tânără, oleacă cam woke-enervantă și cam… însărcinată, spre surpriza tuturor. Desigur, reacția Lenei, despre care aflăm că este pictoriță, este să se-mbete și să se cupleze în fața ochilor tuturor cu altcineva din grup.

Însă e ceva interesant în figura prietenei kind of obnoxious jucată de Ana Dumitrașcu: fiind o Z între X-eri, acționând deci pe un teritoriu străin și vag ostil, poate părea deopotrivă abrazivă și naivă, jumpy, (prea) ușor de jignit. Felul în care Dumitrașcu joacă partitura îi transformă personajul în singura prezență sinceră (to a fault – vezi faptul că pare să creadă în anumite bazaconii new age-iste) și directă într-un mediu altminteri irespirabil, învăluit în fumul înecăcios al umorului partout al generației Nirvana, unde totul e un miștou, un inside joke, o replică întoarsă sarcastic, învăluind un subînțeles criptic într-un simț arogant al superiorității. E un univers populat de oameni care nu-și spun nici măcar jumătăți de adevăr (poate sferturi), ale căror zâmbete rușinate sau auto-complezente știu doar să se prefacă în rânjete sardonice, ce maschează inabilitatea de-a relaționa onest și transparent. (Și e ceva aici care aduce un pic cu Monștri., de Marius Olteanu.)

Dificultatea Lenei de-a obține un asemenea tip de comunicare – pe care și-o dorește în mod evident, însă rămâne blocată în tiparele ei vechi de atracție și relaționare – marchează și partea a doua a filmului, care este altminteri și cea în care debutul lui Tsorakidis înflorește pe deplin. Odată scuturat de umbra lui Iederă (ca un soi de ultimă privire înapoi), Ink Wash se dezvăluie a fi un demers extrem de matur și de complex din punct de vedere retoric: pescuită din apele tulburi ale Bucureștiului de către un temp job care-o poartă spre Băile Herculane, unde trebuie să realizeze o lucrare murală, Lena se trezește aruncată în minunata lume nouă a realităților economice românești post-pandemice, iar dilemele ei personale (navigarea despărțirii și singurătății, ideea de-a pleca la muncă în străinătate) capătă cu totul altă greutate.

În loc să-nchidă (cum este cazul de obicei în cinemaul românesc), iată cum mediul mic-urban deschide teritoriul, și încă larg: peretele pe care Lena-l pictează se află într-un hotel aflat în plină renovare după ce-a fost cumpărat de-o mână de afaceriști străini, în frunte cu daddy-ul danez Asgard – atracția dintre el și protagonistă e evidentă încă din prima clipă. Sunt genul de oameni care se ocupă cu de toate și cu absolut nimic în același timp – într-un gest, chipurile, benevol, ei o îndeamnă pe artistă să și-l ia drept ajutor pe un tânăr refugiat trecut printr-o fundație de-a lor, poreclit Roni (remarcabilul Radouan Leflahi – o bucurie să-l revezi după ce-a cucerit cu rolul său din Câmp de maci). Ceea ce începuse ca o dramă devine, în mod remarcabil și surprinzător, o analiză rece a noilor realități economice și laborale ale unei Românii aflate într-o nouă tranziție – cea spre statutul de economie dezvoltată, destinație pentru migranți economici, pepinieră pentru capitalul internațional. Iar o reprezentantă a unei pături sociale bobo, privilegiate, care se confruntă cu o realitate paralelă în domeniul muncii, precum Lena, devine un mobil grozav pentru explorarea ipocriziilor mici-mari-burgheze și-a oribirii acesteia față de clasa muncitoare locală, cât o mai fi rămas din aceasta (nu întâmplător, muncitorii de pe șantierul hotelului sunt filmați mereu de la mare distanță, care e, simbolic, aceeași perspectivă din care îi vede și protagonista). E o critică a clasei de mijloc și-a stratificării sociale cum n-am mai văzut până acum în cinemaul autohton, cu excepția lui Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii și, dacă e să ni-l apropriem drept film românesc, Toni Erdmann; iar faptul că în film se adresează subiectul încă rar-atins al refugiaților ce-ajung în țara noastră este un lucru absolut lăudabil.

Sigur, Tsorakidis nu evită chiar toate capcanele unui format (gen?) pe care eu îl numesc „dramă cu femeie solitară și tristă în camere”, unul deja bine calat în cinematografia de artă europeană (ca să numesc doar câteva titluri: Moon, 66 Questions de Jacqueline Lentzou, ori Anatomia, de Ola Jankowska). Însă reușește să-l injecteze cu prospețime vitală: folosind doze concentrate și totodată bine-păsuite de perspective macro-politice și economice, în detrimentul individualismului auto-complezent pe care-l vedem de regulă sub carapacea acestor tipuri de narațiuni.

Deriva Lenei pare, în bună măsură, să fie aceeași cu cea a țării sale, prinsă între două direcții conflictuale: eterna aspirație către Vest, o pastilă roz luată fără citirea prospectului în prealabil (iar efectele secundare nu-s deloc neglijabile); dar și o profundă nostalgie pentru ceva „intrinsec românesc” care rămâne imposibil de eludat, inefabil, dar a cărui dispariție înceată este evidentă.   Nostalgie pe care o intuim în aceste cadre de-o tandrețe incredibilă în care Tsorakidis filmează câteva doamne venite la băi, ce se hlizesc pe seama înmormântării unor soți abuzivi (în cuvintele lor: „un ramolit care ți-a mâncat zilele”). „Lasă-mă și pe mine să trăiesc” zice una dintre ele, râzând cu acel „dacă nu-i de râs, e de plâns” înfipt adânc în atitudinea culturală locală, în timp ce Lena o privește cu jind. Însă oare ce anume își dorește – aceeași dezinvoltură și ușurătate, aceeași dorință de-a fi singură și de-a trăi desprinsă de umbra unui bărbat, ori ceva ce nici nu putem intui sub suprafața ei implacabilă?

Ink Wash e un puzzle, o dramă matură ce respinge din capul locului istericalele histrionice pe care le vedem de regulă în dramele românești – și le înlocuiește cu ora exactă a societății noastre.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.