Un sfârșit ploios de aprilie, undeva spre miezul nopții. Mă aflu pe străzile strâmte din Udine, un orășel (evident) pitoresc din nord-estul Italiei, unde se ține Far East Film Festival, unul dintre cele mai mari festivaluri dedicate filmului asiatic din întreaga Europă. Ploaia a stat, se simte în aer o euforie discretă a orelor târzii, dar se simte și lentoarea de după o zi lungă, cu patru filme și încă câteva talk-uri.

Mă întorc către hotel împreună cu coordonatorul nostru și câțiva dintre colegii mei din FEFF Campus, programul festivalului dedicat tinerilor critici de film, când ne întâlnim cu un alt grupuleț. Dintre ei, un bărbat – n-ar fi încă vremea să-l numesc moșulet – ne salută fumând nonșalant, un trabuc. Oamenii din FEFF se recunosc ușor, avem la gât un badge galben, pe care e greu să-l ratezi. E târziu, sunt obosită, salut și eu din reflex. Plecăm mai departe.

Îmi ia vreo cinci minute să îmi dau seama. Stai puțin, ăla era Johnnie To. 

Peste Johnnie To nu te-aștepți să dai așa pe stradă. To e o adevărată legendă a cinemaului din Hong Kong, undeva mai aproape de un rockstar decât de un simplu regizor de film. Când făcea acum câteva luni parte din juriul Festivalului de Film de la Berlin era păzit mai ceva ca un secretar de stat. Faima lui e totuși bine-meritată: e pur și simplu greu de cuantificat ce a însemnat și continuă să însemne regizorul, alături de compania sa de producție Milkyway Image, pentru filmul din Hong Kong. Mulți ar spune că e unul dintre regizorii care au acest cinema pe linia de plutire de-a lungul crizelor (estetice și altfel) în care acesta s-a cufundat la începutul anilor 2000. Ba chiar întreg peisajul cinematografic mondial de la început de mileniu ar fi arătat complet diferit fără To. 

Alături de alte nume extrem de cunoscute Vestului, ca Tsui Hark sau John Woo, Johnnie To e unul dintre marii titani ai acelei iterații specifice a panteonului hongkonghez, unde filmul de gen se împletește cu cel de autor. Dar e mai discret decât Hark și mai temperat decât Woo – el e regizorul tensiunii, al încadraturilor perfecte în care camera glisează în anticipare, al filmului de acțiune în care uneori contează mai mult meditația momentului de dinainte de a apăsa pe trăgaci. Sau – dacă e să ne luăm după un film ca PTU (2003), unde premisa e cea a unui pistol pierdut – permiteți-mi metafora, To e maestrul filmului de acțiune în care, deși ele există din abundență și se trage fără jenă, nu armele sunt principalul spectacol, ci modul în care personajele se comportă în jurul lor.

Totuși, oricât de ușor ar fi să găsești un fir roșu al poveștilor cu gangsteri, cu oameni ai legii sau cu varii grupuri de infractori mai mici sau mai mari, să-i faci un astfel de portret riscă să fie reducționist. Cu peste 50 de filme în portofoliu, To e un regizor versatil, care se plimbă abil între genuri, fără să ai impresia că i-ar fi vreunul nefamiliar sau nepotrivit.

Asupra unei alte fețe a regizorului s-a aplecat și retrospectiva dedicată lui anul acesta la Festivalul Far East Film Festival din Udine, care a reunit câteva dintre filmele sale despre care s-ar putea spune că sunt mai apropiate de drame sau subiecte ale vieții de zi cu zi: Sparrow (2008), o poveste de dragoste între niște foarte abili hoți de buzunar, Life Without Principle (2011), o fabulă despre lăcomie și criza economică din 2008, și Office (2015), un musical comic despre ițele și presiunile vieții de birou. 

Cu ocazia retrospectivei s-a ivit și ocazia vieții mele de critic de până acum – să-i iau un interviu lui Johnnie To. 

Rockstar, legendă, titan sunt într-adevăr termeni încărcați, dar termeni care vin, totodată, și  din inima unei adolescente care, crescând și îndrăgostindu-se de cinemaul din Hong Kong, l-a pus pe Johnnie To undeva foarte sus în propriul panteon. Dar admirația mea n-a fost niciodată una oarbă – cine-l apreciază știe foarte bine la ce personaj să se aștepte. To nu-i neapărat un regizor mofturos sau dificil, dar e un man in control. Așa cum și filmele lui sunt uneori afectate de un comic tăios, și el, atunci când dă interviuri, are ceva din spiritul unui joker, care te face să fii tot timpul în gardă. Știam, deci, că există un mic joc de jucat și așa a fost și scurtul meu interviu cu el.  

Îmi trecusem numele pe o listă, undeva sub alte 20 de nume, încă de la începutul festivalului. Eram destul de împăcată că e posibil ca interviul meu nici să nu se întâmple, pentru că-i puțin timp și lume multă și că vor avea alții oricum întâietate. Mi-am pregătit, totuși, întrebările, ca un critic cuminte și conștiincios, sperând la situația unui roundtable, unde măcar o întrebare aș putea strecura. Se plănuiseră două runde de interviuri, în două zile diferite, pe prima nu am apucat-o, dar, mai spre sfârșitul festivalului, pentru cea de-a doua am prins loc. În ziua planificată, m-am prezentat cam ca la jocurile de noroc, zicând fie ce-o fi. Sala de interviuri de la FEFF e deschisă și simpatică; mi-am zis că și dacă nu prind interviul, măcar am ocazia să ascult interviurile cu ceilalți.

*

Se fac două ore și Johnnie To încă n-a apărut. Glumim între noi că-i un test, că vrea să vadă unde-s limitele nebunilor servili care îl așteaptă. Într-adevăr, mulți se enervează și abandonează interviul – dacă era vorba despre un alt regizor poate aș fi făcut-o și eu. Se fac trei ore și a crescut și impertinența noastră: din vreo zece am rămas trei, iar, de plictiseală, am pus pariu dacă e în toane bune sau nu. Când parcă nici nu ne mai așteptam, vine subit o veste: „E jos afară la trabuc, pregătiți-vă”. 

Johnnie To intră pe ușă și e într-adevăr bine dispus. Udine îi priește. În fapt, în cei 25 de ani ai festivalului, Johnnie To a avut filmele proiectate aici de aproape 10 ori. Udine îi e mai degrabă un loc drag. E extrem de relaxat. Poartă o șapcă cu ce pare a fi o echipă de fotbal – m-aș aventura să spun că-i FC Barcelona, dar sincer habar n-am.

N-avem totuși foarte mult timp la dispoziție, Johnnie To trebuie să fie deja în cinci alte locuri. Se renegociază un pic timpul alocat interviurilor: criticul cu mai multă senioritate câștigă un interviu 1:1, iar eu și colegul meu de Campus suntem de acord să împărțim împreună 20 de minute maxim. 

La un regizor de talia lui, mă aștept la un pic de formalitate, la un „tu ești tu și eu sunt eu”, mai ales că se citește pe chipul meu și al colegului de interviu că suntem amândoi pe la vreo 25 de ani. Dar, spre surprinderea mea, To mă invită să stau lângă el pe aceeași canapea. Mă întreabă de unde sunt. Eu zic România, el înțelege Armenia. Sigur, pentru Johnnie To pot fi și din Armenia. De fapt, mă gândesc, poate mai bine să nu știe că-s din România, cine știe ce discuții aprinse o fi avut cu Radu Jude în juriul de la Berlinale (cunoscându-i gusturile, ceva îmi spune că To n-a fost fericit să acorde Ursul de Aur unui film documentar).

Îmi aștept rândul, lăsându-l pe colegul meu înaintea mea, poate-poate se mai duc emoțiile. Pentru To îmi pregătisem câteva întrebări mai degrabă – am crezut eu – inconfortabile, pentru că la o parte din curiozitățile generale răspunsese deja în zilele de dinainte în masterclass-ul ținut în cadrul festivalului. 

„Scenariul unui film îl termin atunci când termin și filmul”, a spus el despre modul său de lucru, admițând că pentru Office circumstanțele au fost neobișnuite, existând deja de la început scenariul scris de către actrița Sylvia Chang, altă figură iconică a cinemaului de limbă chineză. „În Office am vrut să explorez ceva diferit de focurile de armă și de poveștile cu gangsteri, am vrut să experimentez”, a reflectat regizorul la decizia sa de a filma savurosul musical. 

Despre lucrul cu actorii, a afirmat că nu prea e loc de improvizație: „Știu întotdeauna despre ce este vorba sau ce trebuie să spună o secvență. Am o idee foarte specifică, iar actorii îmi urmează instrucțiunile. [Dar nu principiul estetic este cel care mă ghidează], totul ține de nivelul dramatic – povestea are întâietate. De-abia după aceea vine nivelul estetic sau modul în care mă folosesc de cameră”. 

La întrebarea care este filmul său preferat dintre cele pe care le-a realizat, To a dat un răspuns modest. „Îmi place fiecare dintre filmele mele. Dar mă aflu în poziția în care încă învăț să fac filme. Încă trec printr-un proces. Când mă uit la adevărații maeștrii ai cinemaului simt că încă mai am multe de făcut, iar filmul preferat dintr-ale mele e unul pe care încă încerc să-l fac. Dacă totuși insistați să mă întrebați, aș alege Throw Down (2004)”. 

Motivația o dezvoltă însă în timpul interviului nostru, la îndemnul colegului meu britanic (care l-a entuziasmat pe To când a auzit de unde provine). Throw Down simte că e cel mai personal film al său, un film făcut după epidemia de SARS din 2003, care a lăsat Hong Kong-ul, și inclusiv pe el, față în față cu multă suferință. „Fiecare secvență a venit direct din inima mea” spune To, subliniind că, deși intuiția joacă un rol important și pentru alte producții ale sale, Throw Down e cel mai intuitiv film al său. 

Inevitabil, în timpul masterclass-ului, To a comentat și întrebarea pe care ne-o punem cu toții – încotro cinemaul din Hong Kong? Răspunsul a fost inițial mai degrabă sub formă de parabolă, lăsându-ne pe noi să tragem concluzii și să facem conexiuni, dacă ne încumetăm să o facem. Povestind despre Sparrow, a amintit că filmul cuprinde mai multe clădiri sau spații istorice din Hong Kong care între timp au dispărut.

„La vremea când filmam Sparrow se demola Queen’s Pier* și era de înțeles de ce oamenii protestau, pentru că locul face parte din memoria noastră colectivă despre Hong Kong”. (*Queen’s Pier, unul dintre cele mai importante diguri istorice ale orașului și una dintre cele mai recognoscible imagini ale sale.) Și hoții de buzunar din Sparrow sunt o profesie pe cale de dispariție în Hong Kong, a remarcat regizorul. „Astăzi e greu să vorbești despre conservarea unui patrimoniu cultural în Hong Kong pentru că se demolează clădiri în fiecare zi și guvernul poate face cam tot ceea ce vrea să facă [în acest sens]. Schimbarea e un proces natural. Dar, totuși, este ea oare necesară sau nu se întâmplă ea prea rapid? […] Dacă aș mai avea șansa să vorbesc în filmele mele despre păstrarea unor lucruri din Hong Kong, aș vrea să le reamintesc tuturor să respecte Hong Kong-ul ca oraș.”
La o întrebare din public – „Va supraviețui cinemaul de limbă cantoneză?”, To a răspuns succint: speră că da, dar nu știe.  

„Simt că în filmele care se produc astăzi în Hong Kong nu pot să văd aceeași varietate de genuri și stiluri ca în anii ’80”, a mai spus în masterclass. Inclusiv el se simte un pic blocat și caută din nou libertatea pe care și-o permitea înainte, îi recunoaște colegului meu de interviu înaintea întrebărilor mele. „Ceea ce e totuși important de făcut e să oferim oportunități cineaștilor tineri, […] în contextul în care filmele mari și importante s-au mutat către China și multora dintre ei li se pare greu să-și vadă proiectele ajunse la lumina zilei. […] Nu văd acum pe cineva [care să se remarce], dar câtă vreme le oferim tinerilor oportunități, acel cineva va ieși la iveală.”

*

După ce colegul își încheie seria de întrebări, vine rândul meu. Aș putea să-l întreb multe – încă mă macină gândul că poate aș fi putut să-l întreb altceva, mai valoros. Dar mă fascinează prezența lui la festival – nu ca un idol pe care îl întâlnesc pentru prima oară în viață, ci ca un om surprinzător de relaxat. Mă întreb dacă e doar clivajul între persoana bine-dispusă de acum și prezența combativă care mi-a rămas în cap de la conferința de presă din cadrul Berlinale, unde s-a referit la cinema și libertate, atrăgând atenția că cinemaul este prima artă pe care regimurile totalitare caută s-o controleze.

Încep așadar cu această curiozitate: e To de acum altfel decât cel de atunci?

Vă bucură această, să spunem, anonimitate pe care o oferă Udine? Bineînțeles, lumea știe cine sunteți, dar ce vreau să întreb e dacă într-un festival ca Udine vi se pare mai ușor să vă reconectați cu un public, cu oameni față de care faptul că sunteți un regizor atât de faimos vă ține de obicei departe. Dacă se schimbă ceva în modul în care se creează conexiuni.

„Pentru mine e cam același lucru dacă merg la un festival mare sau la unul mic. Ține mai mult de cum se raportează publicul la un film, de ceea ce vor să caute în el. Iar când mă gândesc la publicul european, la ceea ce caută el în filmele mele, mă gândesc că ceea ce-i interesează sunt probabil scenele de acțiune, modul în care e reprezentată acțiunea [design-ul] sau stilul de film noir. Asta mi se pare cea mai evidentă conexiune pe care o am cu publicul european. Altfel, probabil faptul că filmele mele se concentrează foarte mult pe personaje e ceea ce stârnește interesul oamenilor. [Personajele sunt cele care] produc o legătură între mine și public.”

Johnnie To așteaptă translatorul să traducă, ca apoi să întrebe: „Vă simțiți mulțumită de răspuns?”. Niciodată nu m-a întrebat cineva așa ceva într-un interviu. N-o spune tăios sau critic. Sincer, nu, nu mă mulțumește răspunsul lui.

Despre ce eram curioasă era mai degrabă dacă faptul că interacționați cu oameni pe străzi sau în săli mici de cinema vă face să vă simțiți diferit. Asta în contrast cu experiența de la Berlinale, spre exemplu, unde juriul e ținut foarte departe de public.

„Întotdeauna am iubit cinemaul mare [pe ecran mare]. Și asta e ceea ce ar trebui să fie cinemaul. Un spațiu mare. Cu generațiile mai noi și cu Internetul, totuși, toată lumea s-a obișnuit să vadă filmele la TV sau în general pe ecrane foarte mici. Și lor nu le pasă dacă sala de cinema e mare sau mică. Sigur, dacă o sală de cinema e mare, dar goală, e absolut dezolant. Și să vezi o sală de cinema mică, dar plină, [ca în Udine], e un sentiment mult mai cald. Energia pe care o poate crea un astfel de sentiment e ceva care într-adevăr leagă oamenii [altfel]. 

Din păcate, în Hong Kong, nu prea mai există săli mari de cinema, pentru că e un oraș care suferă de o criză de spațiu, deci [nu mai e loc] nici pentru ecranele mari.

Cât despre bariere și despre distanța dintre mine și public, știți, în festivalurile mari ele sunt o necesitate. Nu-i mai mult decât un lucru necesar să ai bodyguarzi care să țină lucrurile sub control. În Udine, într-adevăr, nu prea există bariere, ceea ce face apel la un fel de nivel de disciplină din partea publicului. Un festival mare nu poate să ceară așa ceva de la public, așa că e forțat să ridice bariere. Acum, sigur, e totuși mult mai ușor să ai contact cu oamenii și cu publicul într-un cadru mult mai intim.”

Ultima mea întrebare e o curiozitate.

Știu că o să sune destul de necumsecade, dar, ca regizorul unui film ca Heroic Trio (1993), mă arde să vă pun următoarea întrebare. Hollywood-ul de-a lungul anilor s-a tot uitat și a împrumutat de la cinemaul din Hong Kong, iar recent a existat fenomenul unui film ca Everything Everywhere All At Once. Și cred că mulți dintre noi fanii cinemaului hongkonghez, care o știu pe Michelle Yeoh din alte filme – filme mai bune – ne-am zis, „Doamne, dar dacă ați fi văzut vreun film din Hong Kong până acum.” Sunt curioasă dacă priviți în vreun fel favorabil un astfel de fenomen sau dacă el doar demonstrează și mai tare ceea ce ați tot spus recent, și la Berlinale, despre cum extrem de mult din cinemaul contemporan este foarte prost.

„Uite care-i treaba, nu pot să înțeleg de ce un astfel de film poate să primească orice fel de premiu. N-am nicio idee. Nu pot să accept [pricep]. Sigur, sunt fericit pentru Michelle și pentru că a primit un Oscar, deoarece mi-e o prietenă foarte veche. Dar uneori mi se pare că Hollywood-ul face lucrurile cu intenții ascunse [hidden agenda], și într-un mod care să n-aibă legătură cu ceea ce ar fi bine pentru film sau cu binele cinemaului. Eu personal nu pot să explic de ce fac ei anumite lucruri, sau nici nu mai e nevoie să explic de ce le fac, Hollywood-ul face ceea ce vrea să facă. Iar filmul ăsta pentru mine nu e un film.”

Intervin un pic acid, simțind că asta va trebui să fie replica de final:

Acum pot să dorm mult mai bine noaptea știind că Johnnie To și cu mine urâm același film.

Schimbă amuzat în engleză, pentru prima oară de-a lungul interviului. 

„It’s ridiculous! Ridiculous.” [E ridicol! Ridicol.]

Ne luăm la revedere râzând cu toții. 

Râd, dar cu un gol în stomac. M-a cuprins deja teama că nu mi-am dat seama ce șansă am avut. Mi-am irosit întrebările? N-aș fi putut să-l întreb altceva? Dar ce să-l mai întrebi? Despre el s-au scris destule, a dat atâtea interviuri, să-ncerci să scoți ceva de la el pe care nu l-a mai spus e greu. De altfel, tot greu ar fi, în 20 de minute împărțite cu altcineva, să ajungi și la subiecte mai grele. Dacă ar fi fost loc, de la To m-ar fi interesat să revină la subiectul libertății și al cinemaului. M-ar fi interesat să-l împung și în legătură cu opiniile lui despre documentar. Îmi zic, totuși, altădată. S-a putut acum, cine știe, se va mai putea încă o dată, așa cum nici atunci, probabil, nu mă voi aștepta.

To își pune șapca înapoi. Am pierdut pariul, a fost în toane bune – dar într-adevăr acum pot dormi mult mai bine noaptea.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.