Încep prin a spune ce spun de fiecare dată: la Karlovy Vary mă simt ca acasă. Sigur, familiaritatea crește pe măsură ce mă întorc în fiecare an la festival, dar, de obicei, când cineva mă întreabă care e festivalul de film unde mă simt cel mai bine spun Karlovy Vary, înaintea Berlinalei. Aici, mărturisesc, intră în joc antipatia pe care o port covoarelor roșii, iar, într-adevăr, la KVIFF poți să îți duci mult mai liniștit existența de critic fără să fii supus paradelor de prestigiu în capcana cărora cad multe alte festivaluri de categorie A. 

În ciuda dragostei pe care o port festivalului, experiența de anul acesta a început pe un picior extrem de prost, în speță din cauza trailerului festivalului, care îl are în prim plan pe Johnny Depp. Mi-e greu să interpretez trailerul altfel decât ca un gest de susținere din partea festivalului – KVIFF l-au avut pe Depp invitat de onoare și în 2021 – o atitudine care mi se pare destul de prost gust, indiferent dacă actorul e vinovat sau nu pentru acuzațiile care i s-au adus în ultimii ani. Gestul e cu atât mai suspect cu cât tradiția festivalului e ca trailerele sale să aibă în distribuție foști premianți onorifici ai Globului de Cristal, ceea ce actorul nu a primit niciodată, în ciuda invitației sale. 

Cu publicul de toate felurile reîntors în forță după pandemie, a devenit foarte clar faptul că KVIFF a crescut atât de mult încât nu mai poate acomoda într-un mod la fel de satisfăcător pe toți spectatorii care îi trec pragul.

Din fericire, spre deosebire de proiecțiile publice, în cadrul proiecțiilor de presă scapi de trailere, loc în care am încercat să mă refugiez de-a lungul festivalului, doar ca să observ una dintre problemele de care începe să sufere festivalul. 

Un KVIFF plin de presă 

Invocam în anii trecuți că ceea ce apreciez la KVIFF e că, între presă și publicul larg, distincția e una foarte mică și că majoritatea ajung să împartă aceeași sală de cinema și uneori și aceleași cozi, fără ca legitimația de presă să aducă niște privilegii majore. Asta mii se pare o practică bună pentru că nu ne strică din când în când să ni se mai aducă aminte că profesioniștii de film nu sunt buricul pământului. Anul acesta, totuși, micile mele pretenții egalitariene au devenit inamicul meu principal. Ratând multe proiecții din cauza lipsei de bilete și fără ca badge-ul de presă să asigure locuri în sală, m-am simțit la KVIFF ca și cum nu îmi pot face meseria de critic de film.

Cu publicul de toate felurile reîntors în forță după pandemie, a devenit foarte clar faptul că KVIFF a crescut atât de mult încât nu mai poate acomoda într-un mod la fel de satisfăcător pe toți spectatorii care îi trec pragul. În mod special, KVIFF nu își mai poate acomoda presa – o presă mult mai numeroasă decât în anii trecuți. Festivalul are de obicei o singură proiecție de presă per film, ocupată pe sistemul primul venit, primul servit, ceea ce înseamnă că, dacă nu stai întreaga perioadă a festivalului, riști să pierzi filmele care te interesează, pentru că și sălile dedicate presei (în afara proiecțiilor din competiție) sunt foarte, foarte mici – mai degrabă săli de proiecție decât săli de cinema. 

[…] mă gândesc la KVIFF ca la un festival care se zbate între est și vest, care continuă să privilegieze planul local, dar care încă nu s-a decis cum vrea să interacționeze cu circuitul global, deși are aspirații în acest sens.

Acum, sigur, asta le oferă un simpatic sentiment de intimitate, dar la filmele foarte căutate (cum a fost anul acesta Anatomy of a Fall-ul lui Justine Triei) mulți critici nu au mai prins loc. După cum sugeram, alternativa e să te bazezi pe proiecțiile publice, dar acolo bătălia e mult mai mare, și biletele s-au epuizat extrem de repede comparativ cu anul trecut – o dovadă în plus că publicul e din ce în ce mai numeros și el. Aceste circumstanțe, combinate cu faptul că anul ăsta s-a simțit o prezență mult mai mare a presei internaționale, mă fac să mă gândesc la KVIFF ca la un festival care se zbate între est și vest, care continuă să privilegieze planul local, dar care încă nu s-a decis cum vrea să interacționeze cu circuitul global, deși are aspirații în acest sens.

Un spirit reînnăscut, dar o competiție cuminte 

În ciuda tuturor acestor circumstanțe mai puțin confortabile, ediția din acest an a KVIFF a fost una net superioară celei de anul trecut, confirmând faptul că de-abia acum a reușit cinemaul cu adevărat să se recupereze după pandemie. Acest sentiment nu e totuși dat de competiția mare a festivalului – care ar trebui, de fapt, să acționeze ca barometrul real al calității selecției – ci, mai degrabă, de secțiunile auxiliare și mai ales de proiecțiile speciale, care au preluat titlurile cele mai de succes de la Berlin și de la Cannes. 

Spiritul festivalului a rămas cam același, în sensul în care a acoperit în mod satisfăcător gusturile tuturor, deși parcă a scăzut gradul de populism. Filmele de public larg nu au fost culmea mainstream-ului – de exemplu, și Master and Commander (2003, r. Peter Weir), proiectat cu ocazia prezenței lui Russell Crowe ca invitat de onoare, și The Princess Bride (1987, r. Rob Reiner), proiectat cu ocazia prezenței lui Robin Wright, sunt niște filme de gen mai mult decât stimabile. Până și You Sing Loud, I Sing Louder (r. Emma Westenberg), a cărui singură calitate e că îi are în rolurile principale pe Ewan McGregor și pe fiica sa, Clara, e un roadmovie generic, dar apreciabil în virtutea tendințelor sale de indie.

Competiția pentru Globul de Cristal mi s-a părut, la fel ca anul trecut, perfect mediocră: narațiuni clasice și teme deja bătătorite, puține explorări cutezătoare ale limbajului cinematografic, cam nimic care să te facă să te simți că vezi un cinema contemporan, al anului 2023. Am și abandonat competiția după jumătate din filme, nevăzând nici măcar câștigătorul, Blaga’s Lessons (r. Stephan Komandarev), întrucât mai mulți prieteni m-au avertizat că, deși conține o importantă actriță bulgară, Eva Skorcheva, filmul e eminamente convențional. Câștigătorul nu e nici măcar cel pe care îl speculam noi criticii pe holurile Hotelului Thermal, mai potrivite (și mai notabile) păreau fie georgianul Citizen Saint (r. Tinatin Kajrishvili), fie italianul Where the Wind Blows (r. Marco Righi). 

Chiar dacă pe alocuri ermetic și placid, filmul lui Righi e preferatul meu din competiție, având în prim-plan crizele și descoperirile religioase care macină un tânăr dintr-o comunitate rurală din Apenini. Preluând ecouri și de la Robert Bresson, și de la Paul Schrader, așa cum mărturisește și regizorul, Where the Wind Blows e un film al rigorii și al lentorii, al micilor dubii neexprimate care cauzează implozii și al dorinței sincere, dar prost canalizate de a-i ajuta pe ceilalți. Tema religioasă e împărtășită și de Citizen Saint, o mică parabolă modernă în care o statuie de pe un crucifix se trezește la viață, iar comunitatea satului de mineri din care provine parcă dorește să-l crucifice din nou. Prezența georgiană de la Karlovy Vary din ultimii ani pare să fie una foarte puternică –  sau cel puțin una foarte articulată, și merită păzit cu interes cinemaul georgian recent.

Despre Canada, cinemaul georgian și secțiunea preferată din festival

O altă prezență națională de remarcat anul acesta la Karlovy Vary a fost Canada (în mod special de parte franceză), care a reușit să acopere, cu bune și cu rele, întreg spectrul de genuri. M-aș bucura să văd că își găsește o viață de după festival Temporaries (r. Pier-Philippe Chevigny), un film de debut destul de matur și ușor à la frații Dardenne, despre niște lucrători sezonieri din America de Sud în regiunea Richelieu din Canada. Exercițiul realist nu e neapărat ceva revoluționar, dar e o ficționalizare decentă și cu destul de mult tact a exploatării unor străini vulnerabili. Cumva confirmând că e la modă sala de judecată ca spațiu cinematografic, Red Rooms (r. Pascal Plante), filmul canadian din competiție, demonstrează perfect schizoidia cinemaului canadian contemporan, în sensul în care e un film și bun și prost în același timp. Producția lui Plante e bună în sensul în care stă formidabil la capitolul tehnic (arată impecabil, e superb coordonat cromatic), dar proastă în ideea în care speculează tema violențelor și crimelor sexuale într-un mod nu foarte diferit de cum o face un „documentar” (permiteți ghilimelele) de true crime de pe Netflix. Ca să închei micul survol canadian, dacă anul trecut mă plângeam de tatăl, anul acesta mă voi plânge de fiul – Infinity Pool-ul lui Brandon Cronenberg e un film care parcă s-a făcut în anul 2002, când erau la modă filmele de exploitation moderne cu bieți albi rătăciți în țări „exotice” cu legi crude și cu populații barbare.

Inaugurată anul trecut, competiția Proxima, unde a avut premiera internațională și noul film al lui Alexandru Solomon, Arsenie. Viața de apoi, a continuat să demonstreze mai mult interes pentru experiment, chiar dacă filmul său câștigător, sud-coreeanul Birth (r. Ji-Young Yoo) nu e neapărat vreo formulă transgresivă. Ce e proaspăt la Birth, și asta mai ales în contextul cinemaului coreean, în prezent dominat în recepția internațională de către figuri masculine, e perspectiva sa despre o tânără scriitoare de succes care nu își dorește copilul cu care rămâne gravidă. Undeva aproape de discursul pe care îl pune în scenă (sic) și Anatomy of a Fall despre rolurile de gen, dar mult mai puțin intelectual, Birth discută și el, în tușe naturaliste, așteptările care se impun nu numai femeilor, ci în general tinerilor după o anumită vârstă. Prin secțiune s-au strecurat și alte filme ca Keeping Mum (r. Émilie Brisavoine) și Say God Bye (r. Thomas Imbach), care demonstrează că filmul de montaj a câștigat popularitate în circuitul festivalier (încă multe alte filme de montaj în restul secțiunilor), dacă nu a devenit chiar una dintre formulele definitorii ale cinemaului de non-ficțiune contemporan.

Casa experimentului și a cinemaului de artă a fost, totuși, un fel de echivalent al Forumului de la Berlinale, secțiunea Imagina – probabil favorita mea din festival. Să numim doar pe James Benning, Pedro Costa, Helena Wittmann (al căruit superb, dar superb Human Flowers of Flesh a fost anul trecut proiectat și la noi în cadrul BIEFF) și inclusiv pe Sebastian Mihăilescu cu recentul său Mammalia. Selecția din Imagina e poate cea mai solidă a întregului festival și e de apreciat mai ales la nivel de scurtmetraj; pe lângă un focus local unde se mai strecoară niște ficțiune clasică, KVIFF conține doar scurtmetraje experimentale. Prosinečki (r. Adrian Duncan) e cu mâna pe inimă al treilea cel mai bun film pe care l-am văzut în întreg festivalul (după filmul lui Triet și după noul film al lui Alice Rohrwacher), un foarte ofertant exercițiu tehnic și film eseu despre fotbal, memorie, tehnologie și estetică.

Două retrospective admirabile 

Înainte să punctez scurt filmul lui Rohrwacher ca să închei cu ceva grațios, aș mai ține să atrag atenția asupra retrospectivelor din cadrul festivalului. De obicei, retrospectivele dintr-un festival al cărui focus principal nu sunt arhivele sau recuperarea de filme riscă să fie plictisitoare, pestrițe și eterogene. KVIFF a realizat anul acesta două retrospective admirabile: una dedicată cinemaului iranian și una dedicată regizorului nipon Yasuzo Masumura. Iranul a fost un subiect tematic principal și la Berlin și întreg circuitul festivalier, în maniere mai pertinente sau mai superficiale, privește acum către cinemaul iranian, dar retrospectiva de la Karlovy Vary e de apreciat în ideea în care aceasta a inclus filme realizate exclusiv de către cineaști iranieni (nu ca la Berlin, unde s-au strecurat mai mulți cineaști străini vorbind despre Iran) și mai ales de către generațiile mai tinere. Retrospectiva despre Masumura e subiect la care sigur voi mai reveni, dar existența ei în cadrul KVIFF mi se pare un gamble absolut reușit – Masumura e mai degrabă obscur și un acquired taste, chiar dacă e unul dintre cei mai importanți cineaști ai cinemaului japonez de după 1950. Nu m-aș fi așteptat vreodatăsă-i văd retrospectiva la Karlovy Vary – dar e bine de știut pentru toată lumea că ea urmează să circule. 

Grația festivalului: La chimera

Și iată, în fine, grația, strecurată printre multe alte momente de grație, căci ce a recuperat Karlovy Vary și de la Cannes (Ceylan, Koreeda, Wenders, Tran Anh Hung) și de la Berlin (Nicolas Philibert, Ira Sachs, Celine Song) au fost filme foarte bune. 

La Chimera duce inevitabil cu gândul la un spirit fellinian al micilor și bucolicelor colective rurale, dar e dominat de o inocență și de o căldură generale despre care n-aș putea spune decât că te fac fericit să fii în viață.

De când am văzut La chimera lui Alice Rohrwacher parcă visez filmul în fiecare noapte. Delicat și senin – mai delicat și senin decât anteriorul său Lazzaro cel fericit – La chimera înregistrează șarmul nostalgic al unui film de epocă cu o lejeritate înnăscută. În rolul unui englez venit în Italia să caute (vezi fure) artefacte etrusce, Josh O’Connor, deja veteran al filmului și serialului de epocă în toate formele sale, face probabil cel mai bun rol al carierei sale – într-un film, atenție, în care joacă și Isabella Rossellini. La Chimera duce inevitabil cu gândul la un spirit fellinian al micilor și bucolicelor colective rurale, dar e dominat de o inocență și de o căldură generale despre care n-aș putea spune decât că te fac fericit să fii în viață.

Revin așa la sentimentul de acasă de la KVIFF, unde anul acesta m-au dus mai degrabă filmele. Am rămas mai atașată de micile orașe din La Chimera, pentru că Karlovy Vary era plin, mai plin decât l-am văzut vreodată.

Later edit: Organizatorii au făcut câteva extra-precizări în urma reportajului de festival. Conform statisticilor lor, creșterea de anul acesta nu a fost una  semnificativă (o creștere de 4% ca număr de vizitatori și o diferență de doar 400 de acreditări în plus). În schimb, într-adevăr, festivalul și orașul în sine au fost mult, mult mai aglomerate, pentru că perioada a coincis anul acesta cu niște sărbători naționale. Deși în cifre, așa cum m-a atenționat biroul de presă, numărul de jurnaliști acreditați a rămas cam același ca anul trecut, rămâne de subliniat faptul că anul acesta presa a inclus mult mai mulți profesioniști internaționali, în special din Vest. Rămân și la observația despre un festival care se simte un pic prea plin pentru sălile (de presă) pe care le are, pentru că o parte din problemele sold-out ului le-am resimțit și anul trecut, deși mai puțin, întrucât atunci m-am concentrat pe filmele de competiție. 

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.