Cel mai recent film al lui Martin Scorsese a avut ieri premiera mondială la Festivalul de la Cannes, ediția 76 – un superb cântec de lebădă al unuia dintre cei mai mari, decisivi cineaști din istorie.

Într-un interviu dat cu scurt timp înainte de premiera Killers of the Flower Moon, care a circulat intens în cercurile cinefile online, Martin Scorsese a răspuns în felul următor atunci când a fost întrebat dacă mai are energie să regizeze la vârsta lui: „Trebuie. Trebuie. Da. (…) Lumea întreagă s-a deschis în fața mea, dar este prea târziu. Este prea târziu. Sunt bătrân. Citesc lucruri. Văd lucruri. Vreau să spun povești și nu mai e timp. Atunci când a luat Oscarul, Kurosawa (…) a spus că «abia acum încep să văd posibilitatea a ceea ce poate fi cinematograful și e prea târziu.» Avea 83 de ani. La momentul respectiv, m-am întrebat ce vrea să spună cu asta. Acum înțeleg.”

Dacă cineva s-a îndoit vreodată că metoda narativă (ori, mai degrabă, modul de a privi direct înspre cele mai meschine, întunecate colțuri și asperități ale sufletului uman prin mecanismele filmului noir) care l-a consacrat pe Martin Scorsese s-ar fi putut vreodată limita doar la filmele sale despre gangsteri, ei bine, răspunsul tocmai a venit, răspicat, în cele trei ore și jumătate ale Killers of the Flower Moon, probabil cel mai anticipat film al acestei ediții a Festivalului de Film de la Cannes. Și ce altă tăgadă decât cea a unei narațiuni care privește fără să clipească drept într-una dintre cele mai sângeroase istorii moderne, un film istoric epic a cărui misiune este să devoaleze însăși bazele corupției (în primul rând morale, apoi politice) care otrăvește în profunzime însăși bazele societății americane? 

Este prea târziu. Sunt bătrân. Citesc lucruri. Văd lucruri. Vreau să spun povești și nu mai e timp. Atunci când a luat Oscarul, Kurosawa (…) a spus că «abia acum încep să văd posibilitatea a ceea ce poate fi cinematograful și e prea târziu.» Avea 83 de ani. La momentul respectiv, m-am întrebat ce vrea să spună cu asta. Acum înțeleg.

Martin Scorsese

Folosesc neîntâmplător termenul de politic, căci acesta este cel mai angajat film al marelui cineast din ultimii zece ani, cel puțin – și cu siguranță cel mai explicit dintre filmele sale care tratează subiectul rasismului. Ca să-i parafrazez pe Screen Slate, aici vedem cele mai mizerabile și nemernice personaje din întreaga filmografie a lui Scorsese, iar scara crimelor lor este atât de largă și de (inter-)conectată cu bazele capitalismului american modern,dar și a sistemului său politico-administrativ, încât cele două devin practic imposibil de distins. 

Neîntâmplătoare e și alegerea de-a începe filmul cu o scenă în care o adunare a unei comunități de americani nativi parcurg o ceremonie în care îngroapă o pipă a păcii: totodată simbol definitoriu, sacerdotal al culturii lor în pericol de dispariție (de unde și titlul – floarea lunii fiind o plantă care acoperă preriile ca un covor), dar și al violenței extreme ce se abate asupra acestui popor și-a pământurilor sale blestemate de „aurul negru”. 

Bref, ne aflăm în Ținutul Osage – mai precis, în Fairfax, Oklahoma – la scurt timp după finalul Primului Război Mondial, la vremea respectivă cea mai bogată zonă de pe pământ în termeni de PIB per capita datorită bogatelor sale zăcăminte de petrol. Acestea se află în gestiunea comunității Osage, care însă nu are un drept deplin a exercitării drepturilor sale economice, fiind nevoiți de către lege să aibă custozi albi – un teren legal care, desigur, îi invită practic pe albi să facă tot ce le stă în putere pentru a-și apropia bogăția nativilor Osage. 

Iar o asemenea poveste este cea a personajului central, Ernest Burkheart (Leonardo DiCaprio) – fost bucătar de platon în Marele Război, revenit în țară de pe front și care, în pribegia lui, ajunge la ușa unchiului său William Hale (Robert De Niro), proprietar de fermă viticolă și șerif adjunct în Fairfax. Totodată, acesta este și creierul unei ample operațiuni de înstrăinare a bunurilor primelor națiuni, deghizat în foarte bun prieten al comunității (de pildă, vorbește fluent limba Osage). Sub oblăduirea și îndrumarea lui Hale, Ernest pune ochii pe mezina uneia dintre familiile cele mai avute din Fairfax, Mollie (Lily Gladstone, absolut extraordinară în calmul și eleganța deliberată a gesturilor ei), una dintre cele patru fiice ale bătrânei Lizzie. 

Deși sentimentele lui pentru ea par adesea a fi sincere, născând contradicții din ce în ce mai puternice, încetul cu încetul, veteranul este manipulat în a deveni parte dintr-o schemă de ucidere sistematică a familiei soției sale pentru a dobândi drepturile ei patrimoniale, ajutat deopotrivă de aparatul administrativ al Fairfax și de o cohortă de hoți, vagabonzi și mici criminali. Ori faptul că bună parte din această schemă implică distrugerea sistematică a vieților femeilor din comunitatea Osage este la rândul său foarte semnificativă: femeile au fost mereu victimele colaterale în cinemaul lui Scorsese  mai ales în Raging Bull, 1980), însă niciodată n-a fost mai clară empatia cineastului față de destinul celor care s-au aflat în orbita unor bărbați abuzatori.

Un singur cuvânt poate captura esența faptică a acțiunilor acestei cohorte – iar acela este cel de genocid. Nativii sunt epurați unul câte unul în Fairfax, fie prin neglijarea stării lor de sănătate, fie direct prin ucidere, cu atât mai semnificativ având în vedere că vorbim de o comunitate avută – iar Scorsese se folosește de acest prilej pentru a trage o paralelă clară cu infamul masacru de la Tulsa, care a pus capăt celei mai prospere comunități afro-americane de la început de secol XX – puse în scenă la fel ca hit-urile gangsterești din Mean Streets (1973), Goodfellas (1990) sau chiar The Irishman (2019). 

Însă a-l limita pe Scorsese la asta ar fi o greșeală – sunt remarcabile amplele materiale de arhivă pe care acesta le pune în joc pentru a contextualiza atmosfera anilor prohibiției (ori scenele care reconstituie estetica acestora), superbele scene populare din deschiderea filmului unde freamătul nebun al străzilor pline de mulțimi și, nu în ultimul rând, caracterizarea bogată a personajelor. Ernest este nu doar un mincinos patologic (chiar și față de sine) a cărui necinste este în primul rând datorată unei lipse totale de coloană vertebrală sau de inițiativă, ci și un avar. Oricât de bogat devine, niciodată nu este suficient (cum se poate vedea în secvența furtului armat pe care-l comite împreună cu niște tovarăși îndoielnici, aproape de sport). În contrapartidă, Hale este poate cel mai alunecos dintre eroii lui Scorsese, genul de om capabil de-a spune absolut orice și servește scopurilor sale abjecte, animat de-un De Niro aflat în cea mai mare formă a sa din ultimele decenii.

Superb cântec de lebădă al unuia dintre cei mai mari, decisivi cineaști din istorie.

Trebuie punctat neapărat jocul lui Leonardo DiCaprio – cuvinte spuse adesea cu prea mare ușurință, însă acesta este cu siguranță între cele mai mari roluri ale carierei sale în cinema: toată această gamă de expresii duplicitare, de zâmbete false și de încruntări acerbe animate de-un accent sudist tip hillbilly, dizolvându-se în disperare pură în ultimul act al filmului, când greutatea crimelor sale începe să-l prindă din urmă. „Sunt leneș, dar îmi plac banii”, îi spune el lui Molly la început, cu-n zâmbet demn poreclei de coyote pe care aceasta i-o pune, dar goliciunea ochilor săi trădează vacuitatea acestui personaj care încarnează toată ideea de banalitate a răului.

Focul care pârjolește pământul se va îndrepta, la un moment dat, și către păcătoși – deși pedepsirea lor, oricât de satisfăcătoare, nu va repara nicidecum scara crimelor lor. După ce ferma lui Hale ia foc, Scorsese zăbovește un timp pe imaginea câmpului în flăcări pe timp de noapte, într-o imagine defocusată, parcă la rândul ei topită de căldura arzătoare. Killers of The Flower Moon este imaginea proiectată de lumina acestor flăcări, pe zidul unei societăți care în continuare profită de pe urma masacrelor colonialismului – și un superb cântec de lebădă al unuia dintre cei mai mari, decisivi cineaști din istorie.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.