When you’re a French director

You’re an auteur as well

What does that mean?

Every scene must be obscure as hell (as hell)

– Sparks feat. Leos Carax: When You’re a French Director

Grăitor faptul că, pe lângă Mr. Kneff-ul lui Steven Soderbergh, al doilea lucru preferat cu care mă întorc de la Karlovy Vary e tot un fel de video-eseu – grăitor dacă nu pentru mutația gândirii cinematografice contemporane către post-cinema și eseu, atunci măcar pentru preferințele personale.

Titlul noii trăsnăi de doar 41 de minute a lui Leos Carax nu-i decât o afirmație magrittiană: C’est pas moi (Nu sunt eu), când filmul ia forma unui curios autoportret, gonflat, autoironic și de o vulnerabilitate neașteptată. Acest demers al lui Carax, la granița sublimă între teorie de cinema și criză a vârstei de mijloc (în termeni de carieră, căci se împlinesc 40 de ani de la premiera Boy Meets Girl) pleacă, pare-se, de la o întrebare pe care i-au adresat-o Centre Pompidou pentru o expoziție care nu s-a mai întâmplat niciodată – Unde te afli acum, Leos Carax?

Răspunsul e un sincer Nu știu, al cărui caracter complicat și confuz ne trece printr-un flux al conștiinței, care adună pe ecran varii materiale eterogene: o schiță de început cu regizorul însuși, disperat de lipsa de inspirație și totuși grafoman, scriind aproape prăbușit din pat; filme din cinemaul universal și cel francez, filmări personale ale lui Carax, fragmente din filmele sale, imagini cu lideri politici și meme-uri de pe internet, câteva secvențe ambigue filmate special pentru proiect (revine păpușa Annette), cântece de Nina Simone sau David Bowie – și scris, mult scris, în sprijinul exercițiului eseistic, dar și ca omagiu adus lui Godard, via Histoire(s) du cinéma (1989-90) și Le Livre d’image (2018).

Carax e în C’est pas moi într-o formă acută de discipol godardian, această relatare la persoana I a istoriei cinemaului împletită cu istoria personală arătând exact ca un posibil nepot al filmelor amintite mai sus – același comentariu grafic și scris mare în imagine, de la font la culoare, aceeași bruschețe cu care se trece de la un cadru la altul și cu care apar pe ecran citate și mari sentințe despre cinema. Regizorul Holy Motors (2012) n-are neapărat acuitatea politică sau puterea argumentativă a lui Godard, ci împletește niște gânduri în genere fugitive și în palimpsest, când despre propria viață și filmele sale, când despre starea actuală a lumii, când despre ontologia cinemaului, ca, de exemplu, o asociere simpatică între calul Muybridgian și Denis Lavant înaintând în Mauvais sang (1986). Ce-i drept, Carax e totuși mai explicit din punct de vedere politic decât a fost vreodată: discută imagini de război, vechi și noi, fantoma fascismului și reapariția sa în peisaj, Holocaustul și alte genocide, probleme tratate nu in extenso, dar destul cât să se strecoare lucruri ca un montaj asociativ care-i pune pe Putin, Kim Jong Un, Trump și Netanyahu la un loc. 

Răgușitul persistent care-l urmărește și pe care Carax îl joacă de-a lungul filmului ar putea fi o simplă emulație parodică a lui Godard (interpretare care pare să fi deranjat mai mulți spectatori), dar aș spune, mai degrabă, că mai tânărul enfant terrible dintre cei doi nu-i aici decât autoironic la propria posedare de către spiritul JLG, la propria copiuță nerușinată. Integrând inclusiv materiale cu Godard însuși și un ultim mesaj vocal pe care i l-a lăsat acesta, Carax pare, în substratul tuturor acestor lucruri, să exprime și el, codit, starea de doliu pe care o resimte cinefilia globală.

C’est pas moi are, în fond, aura unui memento mori, a ceva care trebuie lăsat în urmă – mai multe referințe la David Bowie, în special la Lazarus, vin cu un ciudat și emoționat presentiment pe care Carax nu ni-l elucidează neapărat. Un segment de arhivă personală, filmat cu telefonul, în care regizorul își urmărește fiica în timpul unei plimbări pe malul Senei mi-a adus aminte de începutul din Coma (2021), al lui Bonello, în care și acesta din urmă își dedică filmul fiicei sale, meditând la starea actuală a lumii și la ce pare a fi incipientul său sfârșit. Amândouă secvențele au ceva dintr-o vulnerabilitate pură, o mică demascare a tatălui din spatele regizorului. Filmul include și o dedicație de final lui Jean-Yves (Escoffier), prietenul și importantul director de imagine al lui Carax (Boy Meets Girl, Mauvais sang, Les Amants du Pont-Neuf), decedat, din păcate, în 2003.

Dacă cinemaul tradițional e, prin analogie, eveniment de frac, acest nou film al lui Carax e făcut în pijamale.

Dar nu e ca și cum noul film al lui Carax ar fi sumbru. Pe de-o parte, el e emoționant, mai ales acolo unde, în exercițiul retrospectiv de perindare prin filmografie, de la Annette (2021) la cele de debut, vezi o dragoste și apreciere pentru Denis Lavant și alți colaboratori ai săi. Ce frumusețe, s-auzi vocea regizorală zicând că n-a folosit niciodată un plan subiectiv, doar ca imediat mai apoi să se confeseze „Ba nu!” și să ți-o arate la lung prim-plan pe o tânără Juliette Binoche. Pe de cealaltă parte, dincolo de toate acestea, așa cum mi l-a numit un prieten, C’est pas moi e filmul unui șmecheraș (un gros gamin). 

MERDE (rahat), scris pe tot ecranul, ne spune Leos Carax, în parte o referință la Monsieur Merde din Holy Motors și din mica antologie Tokyo! (2008), reluat în noul film tot în interpretarea lui Denis Lavant, în scurte intermezzo-uri și într-o secvență în care se plimbă alături de regizor în parc. Tot în parte un gest impertinent, de a ocupa sfântul ecran de festival (în premiera sa originală la Cannes) cu necinematograficul, cu derizoriul, cu „ce dracu’ caută asta într-o sală de cinema”-ul. Lăudându-se inclusiv cu un generic fals și cu Modern Love-ul lui Bowie lăsat să curgă integral – doar cu scopul de a fi ascultat, ca și cum Carax ne-a pus o dedicație la radio – C’est pas moi are multe gesturi de desacralizare și eliberare a ecranului de cinema tocmai prin formatul său videoeseistic și compozit. 

Ce e plăcut la C’est pas moi – și, evident, ajută dacă ești fan Carax și rememorarea filmelor sale și a spațiilor sale preferate te gâdilă la cinefilie – e că niciodată împăunarea autoironică a vocii regizorale și gravitatea subiectului Istoria Cinemaului nu sunt lăsate să atingă prețiozitatea. În exagerările, autoindulgențele și afectările sale la persoana I, C’est pas moi e continuarea și perechea ideală la parodica melodie a colaboratorilor Sparks, When You’re a French Director, unde tocmai Carax apare în featuring ca să vorbească despre marea idee și superioritate a regizorului francez: When you’re a French director/  You never smile, what’s the deal?

Dacă cinemaul tradițional e, prin analogie, eveniment de frac, acest nou film al lui Carax e făcut în pijamale. Grosolănia cu care se trece de la un subiect la altul sau aspectul său de maximă încropeală atentează la bunul gust și îi păstrează renumele lui Carax de enfant terrible și la 63 de ani, dar tot acest cadru brut, de dormitor, vine cu incredibila intimitate și vulnerabilitate a unui carnet de schițe, pe care adesea te temi să-l arăți publicului.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.