Nimic mai onest decât aniversarea lui Kafka la el acasă – într-un an care marchează centenarul de la moartea acestuia, Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary a dedicat singura sa retrospectivă de anul acesta autorului ceh. Sub numele de The Wish to Be a Red Indian: Kafka and Cinema, retrospectiva a reunit atât adaptări mai mult sau mai puțin directe după Kafka și viața sa, cât și varii scurt și lungmetraje mai degrabă tributare unui spirit kafkian.

Un pic de din toate: de la un Straub-Huillet, Class Relations (1984), care pleacă de la Amerika, la After Hours-ul lui Scorsese, la un mai evident The Trial (1964) al lui Orson Welles, la un scurtmetraj tembel și drăgălaș regizat tocmai de Peter Capaldi, Franz Kafka’s It’s a Wonderful Life (1993), în care Richard E. Grant joacă un Kafka de Crăciun, disperat de vecinii săi și de gândacul de companie al unui vizitator nedorit. Nu putea lipsi nici neo-kafkistul șef David Lynch, prezent cu scurtmetrajul său The Grandmother (1970), alipit în proiecție episodului 3 din sezonul 3 din Twin Peaks (2017), unde, ce să vezi, în biroul de la FBI al agentului Gordon Cole (Lynch însuși) atârnă ditamai portretul cu scriitorul. 

Niște alegeri îmbucurător de surprinzătoare în Money Order-ul (1964) lui Ousmane Sembène sau în tratamentul șoc și anarhist al lui Masao Adachi, Artist of Fasting (2015) – dar pe alocuri retrospectiva a întins puțin cam mult definiția kafkianului; în ciuda cuvintelor-cheie birocrați și metamorfoză, un film cyberpunk ca Tetsuo: The Iron Man-ul lui Shinya Tsukamoto n-ar fi tocmai prima mea alegere pentru o retrospectivă care poartă numele autorului.

Și mai literalmente la Kafka acasă, mai cu seamă pe străzile din Praga, ne aduce, totuși, Steven Soderbergh, prezent la Karlovy Vary cu foarte vădit intitulatul său Kafka (1991) și cu Mr. Kneff (2024*), un nou montaj delirant al aceluiași film. Deși catalogul îl listează ca fiind din 2024, nu îmi dau seama dacă filmul este o versiune complet nouă sau dacă nu este, de fapt, același montaj care a avut premiera la Festivalul Internațional de la Toronto în 2021, apărut cu ocazia mai multor inițiative de atunci ale lui Soderbergh de a transforma câteva din filmele sale anterioare (mai puțin reușite) în ceva nou. Ce mi-e clar, însă, e că Mr. Kneff salvează cu umor unul dintre cele mai anoste filme ale lui Soderbergh și activează latura de experimentalist a regizorului într-un fel de mega-videoeseu mut, hilar și delicios, din care a eliminat toate liniile de dialog. 

Filmat în locație într-o Praga la doar nouă luni de la Revoluție și deci, în esență, confuză, schimbătoare și anxiogenă, Kafka e mai degrabă o curiozitate de producție decât una narativă. După cum povestește regizorul, filmul ar fi tocmai ultima peliculă pe care o produce sistemul cinematografic naționalizat de stat. Deși o bijuterie scenografică, venind imediat după extraordinarul succes pe care l-a avut Palme d’Or-ul său din 1989, Sex, Lies and Videotape, acest doar al doilea film al lui Soderbergh a fost receptat foarte prost la vremea lansării și în genere uitat de marea masă a cinefiliei. Narațiunea de epocă urmărește un fel de reimaginare îndepărtată după Castelul, în care Jeremy Irons joacă o versiune extrem de ficționalizată a lui Kafka însuși, prezentat ca scriitor mult prea modest în ceea ce privește propriul geniu și angajat la o întreprindere care se ocupă cu asigurările. 

Eficiența și alienarea birocratică, la fel ca și structurile autoritare misterioase, abuzive și posibil criminale ale unui Castel, – în film chiar cel din Praga –, ne așază pe un plan tematic care vorbește de la sine, dar mai departe de această stare de fapt nu-i tocmai ușor să deslușești ce se întâmplă în film. Pe de-o parte, scenariul e extrem de întortocheat și aglomerat: Kafka e tras în investigarea unor crime mascate sub forma unor suiciduri, apoi cochetează cu ce pare a fi Rezistența într-un regim hiperautoritar, fără să înțelegi dacă din întâmplare sau nu. Conspirații, parcă o poveste de dragoste pe ici-colo, experimente umane, bombe, detectivi; se trece prin toate rapid, în așa fel încât rămâne incert până la finalul filmului cum se leagă toate între ele și cu cine sau cu ce se luptă, de fapt, Kafka.  

Pe de cealaltă parte, așa cum i se pare și regizorului însuși, în afară de obscuritatea inerentă cu care vin dialogurile despre societăți secrete și malefice, la un nivel foarte de bază e pur și simplu greu să înțelegi replicile personajelor. Soderbergh e chiar el nemulțumit de cele prea multe accente în limba engleză, care se suprapun și creează confuzie. O distribuție diversă, ce-i drept (care îl include și pe Alec McGuinness) – știați că Ion Caramitru a jucat într-un film de Steven Soderbergh? Mai exact rolul unui, citez, anarhist solemn.

Extrem de autoironic în grosolănia sa, rezultatul e un film mut, sepiat artificial, pe care l-a populat sonor doar cu zgomote diegetice și cu muzică instrumentală… contemporană. Soderbergh a înțeles exact de ce ar avea nevoie o bună adaptare după Kafka: un cover la Enter Sandman.

Plecând de la aceste defecte asumate, remontarea Kafka în Mr. Kneff a țintit în primul rând să facă ordine și să clarifice narațiunea. Soderbergh a scurtat filmul cu cca. 15 de minute, a schimbat personajul din Kafka în Kneff, a reordonat secvențe și a eliminat complet dialogul vorbit, înlocuindu-l cu subtitrări colorate strident, cât să fie extrem de ușor să identifici cine vorbește. Extrem de autoironic în grosolănia sa, rezultatul e un film mut, sepiat artificial, pe care l-a populat sonor doar cu zgomote diegetice și cu muzică instrumentală… contemporană. Soderbergh a înțeles exact de ce ar avea nevoie o bună adaptare după Kafka: un cover la Enter Sandman din genul nenorocirilor royalty-free din playlist-urile restaurantelor care se aude în prim-plan atunci când protagonistul se luptă cu un monstru uman într-un frumos lift interbelic. 

Mr. Kneff transformă un film de epocă plasat la 1919 aproape într-un weed comedy experimental, care dezamorsează seriozitatea gratuită a originalului, scoțând la suprafață camp-ul care exista de la început acolo unde se lua prea în serios. Chiar dacă înțelegi mai bine narațiunea, ea acum e destul de irelevantă; ce contează mai mult e divertismentul frivol care se naște din superbele incongruențe pe care le creează planul sonor și din subtitrările țipătoare, surori cu Comic Sans. Soderbergh știe să își trateze filmul original exact ca ceea ce este – artefactul perfect nouăzecist, stângaci, mult prea gotic și overachieving, care n-a fost în vreme un succes și a îmbătrânit și mai prost. 

După frustrarea plictisită pe care mi-a indus-o Kafka-ul din 1991, nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru sublimul care a venit de niciunde: când revoluționarul lui Caramitru incită la asediul Castelului, pe fundal se aude – permiteți-mi să-mi verific notițele – bossa nova. Ah, cinema!

Reciclarea pe ritmuri de muzică de lift a unei foarte pretențioase adaptări după Kafka îl apropie pe Soderbergh de o practică a videografiei și a cinemaului experimental contemporan, dar îl și face pe regizor simpatic în măsura în care demonstrează că știe să râdă de sine. Sigur, e ceva ce te-ai așteptat de la un regizor atât de versatil, care a regizat orice vrei de la filme de Cannes și Berlinale la Ocean’s Eleven și două Magic Mike-uri. Totuși, parcă în fundal lucrează o formă discretă de modestie – așa cum s-a simțit și în masterclass-ul pe care l-a ținut Soderbergh la Karlovy Vary. Anecdotic, la observația cum că numele de Mary Ann Bernard nu e decât pseudonimul de monteur al lui Soderbergh, la fel cum e și Ben Andrews pentru rolul său de director de imagine, Soderbergh notează că pe el nu îl interesează să își vadă numele pe credits mai mult decât o dată, preferabil acolo unde scrie „directed by”.

Mr. Kneff a venit ca momentul meu preferat de la ediția de anul acesta de la Karlovy Vary, care m-a scos din atmosfera extrem de apăsătoare a restului de retrospectivă. După frustrarea plictisită pe care mi-a indus-o Kafka-ul din 1991, nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru sublimul care a venit de niciunde: când revoluționarul lui Caramitru incită la asediul Castelului, pe fundal se aude – permiteți-mi să-mi verific notițele – bossa nova. Ah, cinema!

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.