Există câteva teme recurente în cinemaul lui Bruno Dumont: marginalizații și defavorizații din Franța provincială. Pură absurditate a experienței umane. Mizeria sa. Martiriul. Eșecul religiei (organizate, creștine). Esența, cauzele fundamentale ale răului. Posibilitatea mântuirii – dacă aceasta există. Ori, mai degrabă, strădania de-a te mântui. Cu toate acestea, cinemaul său imposibil de nihilist și sumbru este cel mai amuzant, ilariant din întreaga cinematografie europeană contemporană – cu un umor absurd atât de ascuțit și de imprevizibil, încât nici cei mai mari fani de-ai săi nu pot anticipa cu adevărat ce urmează să se întâmple, ce poantă sau glumă va face. Ca, de pildă un fund enorm care dansează pe o versiune soft jazz a piesei Komm, süßer Tod, komm selge Ruh (Come, sweet death, come, blessed rest / Vino, dulce moarte) de Bach, în salonul unui stăpân malefic. Toate acestea – și nu numai – se aplică celui de-al treilea film din seria „Quinquin”: L’Empire, unul dintre cele mai așteptate titluri la ediția din acest an a Berlinalei.

Înainte de premiera mondială a filmului prezentat în cadrul Competiției Oficiale a festivalului, multe publicații au descris L’Empire ca fiind o parodie după  Star Wars – totuși, dincolo de câteva trimiteri  directe (precum săbiile laser, stațiile spațiale sau navele de luptă), majoritatea  folosite cu relativă cumpătare  până în momentul finalului dramatic, nu ar trebui să ne așteptăm la o nouă versiune a Spaceballs (r. Mel Brooks, 1987). La fel ca în cazul lui P’tit Quinquin (2014) și Coincoin and the Extra-Humans (2018), care împrumută elemente din filmele polițiste și din cele de serie B cu invazii extraterestre, accentul nu cade pe genul cinematografic. Pentru Dumont, scopul nu este (doar) acela de a submina genul, ci de a crea o experiență disonantă și destabilizatoare pentru spectatori, defamiliarizându-i prin modul în care reprezintă două sfere altminteri foarte familiare, ba chiar previzibile: peisajul rural, pe de o parte, și convențiile cinematografice (narative), pe de alta. Mai degrabă decât o atitudine subversivă, aici vorbim de una disruptivă – Dumont folosește umorul și caricatura pentru a explora aceste locuri comune și a extrage un discurs mult mai profund și complex despre (i)moralitatea umană decât ar îndrăzni să încerce vreodată majoritatea autorilor contemporani de cinema. 

L’Empire – care este cea mai amplă producție a lui Dumont de până acum, cu 5 țări co-producătoare – începe ca o dramă despre un tânăr pescar de la sat, Jony (ar putea fi văzut ca un nou Quinquin mai în vârstă), care împarte custodia fiului său, Fredy, cu fosta sa soție. („Cred că atunci când filmez oameni de la țară sunt foarte aproape de natură, dar, de fapt, sunt mai aproape de natura umană”, spunea regizorul în interviul din 2021 pentru Films in Frame.) Însă, pe măsură ce el și noua lui iubită, Line, încep să vorbească pe un ton demonic despre sosirea unei entități antihristice, iar fosta sa soție este decapitată de un pierde-vară / cavaler Jedi pe nume Rudy, devine  evident că sătucul  adormit de la malul mării a căzut pradă unei influențe malefice, devenind scena luptei ultimative dintre forțele galactice ale Binelui și Răului.

Este cel mai vechi conflict literar imaginabil, prezentat aici ca o confruntare între cele două tabere la fel de incompetente – Primii (reprezentată de Jane), care militează pentru civilizație, egalitate și solidaritate, guvernând de pe o navă spațială ce seamăna cu catedrala Notre Dame – și Zeroii, demoni malefici care pilotează o un Death Star în formă de Versailles. Dincolo de acest prim nivel, cele două tabere sunt construite drept critici la adresa catolicismului, pe de o parte (cum se întâmplă și în dipticul Jeannette / Jeanne), și a mentalității generate de imperialism și colonialism, pe de altă parte (nu doar cel francez – vezi plăcile de ceramică  portugheze care decorează navele de luptă ale forțelor Zero). Iar acesta se dovedește a fi un caz prea dificil de rezolvat pentru comandantul Van de Weyden și tovarășul său de încredere, locotenentul Carpentier, protagoniștii celor două părți  anterioare ale seriei (deși aceștia au apariții episodice destul de consistente), interpretați de aceiași Bernard Pruvost și Philippe Jore.

Trebuie să mărturisesc că am intrat cu ceva dubii la proiecția filmului – dat fiind interviul viral al actriței franceze Adèle Haenel de acum doi ani, în care și-a anunțat decizia de a părăsi industria cinematografică: punând-o pe seama experienței de-a fi lucrat la o versiune incipientă a proiectului. Anumite elemente ale declarației sale par să se refere la o versiune anterioară a scenariului: personal, n-am găsit nicio glumă despre cancel culture în film; putem specula că retragerea ei și remarcile făcute ulterior ar fi putut duce la anumite modificări ale textului. Cu toate acestea, cele două protagoniste feminine (aflate într-o relație antagonică), Line și Jane, sunt într-adevăr profund sexualizate, existând mai ales drept un vehicul narativ pentru pulsiunile și dorințele lui Jony, mai ales în a doua jumătate a filmului (cu excepția confruntării culminante, unde toate aceste lucruri se contopesc într-o bătălie delirantă, metafizică, care se dă în numele sufletul umanității). Este oarecum ușor de înțeles de ce o feministă vocală și principială  precum Haenel ar fi extrem de deranjată de modul în care filmul creionează personajele acestea – și are perfectă dreptate, în acest sens.

Poate că asta este limita abordării disruptive a lui Dumont – glumele și poantele pe care le creează sunt au atât de multe straturi (care generează conflicte interne) încât uneori s-ar putea să nu ajungă să nu aterizeze cum trebuie. Asta nu înseamnă că ar trebui să apărăm (sau să ignorăm) nuditatea gratuită și caricaturile sexuale din film, ba chiar dimpotrivă – căci acestea nu fac decât să compromită ceea ce altfel este una dintre marile capodopere ale carierei sale. Cu toate acestea, nu sunt de acord cu  Haenel când aceasta spune că în spatele „fațadei amuzante a filmului se ascunde și e încurajată o lume întunecată, sexistă și rasistă” – deoarece L’Empire nu apără niciun aspect al lumii pe care o înfățișează: este o lume care, asemeni lumii noastre, e adesea complet absurdă, meschină, sufocantă, uneori dezolantă și de-a dreptul stupidă (vezi scena în care un Jony posedat susține că rasa lui e pe cale de dispariție – o aluzie parodică la teoria înlocuirii rasiale îmbrățișată de partidele de extremă dreaptă din Europa). Mai degrabă, singurul lucru pe care filmul îl apără este impulsul nostru de a râde de toate astea – care este probabil cea mai apropiată trăire  pe care îl avem (empiric vorbind) față de  o experiență divină, transcendentală, pare să sugereze Dumont.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.