Unul dintre cele mai vechi și prestigioase festivaluri de film din lume, Locarno a împlinit anul acesta 75 de ani, o ediție aniversară care celebrează bogata tradiție a festivalului elvețian atât prin proiecțiile, retrospectivele, cât și prin premiile onorifice acordate în Piazza Grande unor nume precum Costa Gavras, Matt Dillon sau Kelly Reichardt. În cele șapte ediții de când frecventez festivalul s-au schimbat trei directori artistici, fiecare cu o viziune diferită despre ce și cum ar trebui să se proiecteze, dar mai ales pretinzând să schimbe fața evenimentului, să îl reînnoiască, când, poate, un eveniment solid nu are nevoie decât de o continuitate flexibilă, în pas cu timpurile pe care le traversează. 

Calendaristic la mijloc între Cannes și Veneția, respectiv cel mai mare și cel mai vechi festival de film din lume, Locarno a avut întotdeauna o sarcină dificilă, lipsindu-i potența unui covor roșu suficient de glamuros pentru marile staruri și mai nou, platforme, (Netflix preferă Veneția de câțiva ani), dar și un market atractiv pentru marii actori ai industriei. Pe deasupra, atuul multiculturalității e în același timp și una din provocările curatoriale cele mai mari, festivalul incluzând în competiția internațională un film elvețian și (măcar) câte unul din țările vecine care la rândul lor găzduiesc festivaluri de elită (Italia, Franța, Germania, Austria), cu scopul de a servi ca hub de promovare a cinematografiei regionale. Ingrata misiune de a căuta filmele trecute cu vederea sau insuficient de mari pentru Cannes, Berlin și Veneția nu e neapărat un un aspect negativ al selecției, însă cu siguranță e unul care îngreunează activitatea comitetului condus de criticul Giona A. Nazzaro. Dacă de această sarcină s-au achitat onorabil, competiția incluzând așteptatul debut al lui Valentin Merz, cele mai recente filme regizate de Patricia Mazuy, Helena Wittmann, Nikolaus Geyrhalter, Ruth Mader și Alessandro Comodin (câștigător al secțiunii Cineasti dei presente în 2011 cu filmul său de debut), provocarea a fost aceea de a construi un miez suficient de consistent care să dea sens programului. Cu reputația de a fi printre puținele festivaluri mari care își pot permite să își asume riscuri și să parieze pentru un cinema de autor, radical, și care transcede trendurile vremii, Locarno se află la o răscruce de drumuri în care discursul său se suprapune tot mai mult cu secțiunile Encounters de la Berlinale și pe alocuri cu Quinzaine des réalisateurs. 

Emulat de festivaluri mai mici care nu solicită premiere mondiale precum Viennale sau Mar del Plata în America Latină, festivalul de pe malul Lacului Maggiore a revendicat locul ocupat de Rotterdam (afectat de pandemie doi ani consecutiv) ca Mecca al circuitului închis al filmelor de festival, filme cu puține șanse de a fi exploatate comercial în săli. În contextul culturii de consum a abundenței de spații dispuse să-și împrumute platformele și ecranele, a părut că Locarno se ferește să își asume acest statut întru totul, prioritizând forma și evitând să parieze pe o direcție unică. Astfel am putut întâlni de-a lungul acestei de-a 75-a ediții de la filme sociale pandemice precum indianul Declaration (r. Mahesh Narayanan), o poveste despre consimțământ, demnitate și drepturi proletare modest filmată, cu influențe ce revendică filmele iraniene, până la (deja obișnuita în circuitul festivalier) dramă cu infuzii de gen care condamnă trecutul colonialist (Tommy Guns, r. Carlos Conceição), cea mai recentă peliculă poetico-nihilistă regizată și (sublim) fotografiată de azerul Hilal Baydarov (Sermon to the Fish), sau epopeea vizuală CGI halucinogenă a maestrului Alexandr Sokurov (Fairytale). 

Dacă se poate găsi un fir conductor ale Competiției Internaționale, acela este fără doar și poate predominanța narațiunilor care mai mult sau mai puțin abil revendică emanciparea feminină și dreptul de decizie asupra propiului corp în filme care explorează relațiile de putere și control. De la coming-of-age până la thrillere vengative sau până la explorarea fetișurilor sexuale, decizia de a acorda Leopardul de Aur filmului Regra 34 de Julia Murat, care explorează lumea porno virtuală și practicile sado-masochiste de către o studentă a dreptului penal în Rio de Janeiro, e mai puțin surprinzătoare dacă ne gândim la compoziția selecției și background-ul juriului care a inclus cineaști interesați de sexualitate și violență precum Alain Guiraudie (Stranger by the Lake) și Prano Bailey-Bond (Censor). În ciuda subiectului cool, bifând teme de o relevanță actuală precum feminismul, identitatea de gen și violența domestică în contextul unei Braziliei lui Bolsonaro, marcată de homofobie și machism (conform filmului pe locul 5 în lume la rata feminicidului), Regra 34 e relativ convențional în abordare, oferind puține satisfacții vizuale. Cu limitări evidente – protagonista trăiește o viață dublă în online o mare parte a filmului – Murat explorează prea puțin conflictul moral dintre viața privată și cea publică a protagonistei care își dorește să facă o carieră din apărarea femeilor de abuzuri și mizează strict pe forța provocatoare a peliculei. Cu o interpretare sigură și intimidantă, protagonistei nu i se dă mai mult pentru a depăși statutul de film politic, de frondă, incomod, dar căruia îi lipsește expresionismul lui Malgré la nuit (Philippe Grandrieux) sau profunzimea lui Touch Me Not (r. Adina Pintilie). 

Revelația festivalului pentru mine, dătătoare de încredere în forța de regenerare a evenimentului, a fost Tengo sueños eléctricos, debutul regizoarei originare din Costa Rica, Valentina Maurel. Răsplătit cu Premiul pentru cel mai bun regizor, Premiul pentru cel mai bun actor și Premiul pentru cea mai bună actriță, Tengo sueños eléctricos dezvoltă începuturile promițătoare din Lucía en el Limbo, scurtmetraj despre dezbinhibarea adolescentină selecționat la Cannes în Semaine de la Critique în 2019. Una dintre cele mai puternice imagini ale filmului, scena de început dă tonul filmului și evidențiază relația filio-paternă toxică ce marchează intriga. De pe bancheta din spate, privind prin parbriz furia dezlănțuită a tatălui, două surori reacționează diferit. Sora mai mică se scapă pe ea de frică în timp ce Eva, sora mai mare, îl scrutează întrebător pe tatăl convertit într-o fiară. Maurel folosește foarte bine tăcerea în momente cheie ale filmului, conștientizându-i puterea de expresie dacă e susținută de o interpretare pe măsură. Iar atât protagonista Daniela Marín Navarro, cât și Reinaldo Amien Gutiérrez în rolul lui Palomo livrează, susținând o legătură la fel de puternică în interschimburi cât și în gesturi. Tributară unor filme precum La Ciénaga (r. Lucrecia Martel) sau Tarde para morir joven (r. Dominga Sotomayor), Maurel folosește tensiunea nucleului familial decimat pentru a explora o apropiere sufocantă, complice, dar în același timp violentă. Filmat uneori cu camera în mână din perspectiva Evei, Tengo sueños eléctricos se distanțează de tipicul coming-of-age prin inversarea rolurilor, uneori tatăl fiind cel care ar trebui să se maturizeze, dar mai ales prin revelația protagonistei ca “visele electrice”, așa cum Palomo își autodenumește poetic ieșirile isterice normalizate, nu trebuie neapărat să facă parte din prezentul ei. 

Andreea Pătru

Critic de film și programmer, colaborează cu multiple festivaluri de film internaționale. Articolele sale au apărut în publicații precum Senses of Cinema, Kinoscope, Indiewire, Film Comment, Vague Visages și Desistfilm. În spaniolă a scris pentru Caimán Cuadernos de Cine, iar în română colaborează cu revista FILM. Este selecționer și coordonator al festivalului Tenerife Shorts.