E un lucru rar ca un film de debut din Competiția Oficială a festivalului de la Cannes să provoace un asemenea freamăt și așteptări atât de ridicate precum All We Imagine As Light, unul dintre candidații preferați pentru Palme d’Or ai acestei ediții. Cel de-al doilea film al tinerei cineaste de origine indiană Payal Kapadia este într-adevăr unul dintre puținele vârfuri ale unei ediții altminteri slabe, mai ales fiindcă propune o perspectivă extrem de gingașă și de umanistă asupra unei povești care tratează greutățile cu care se confruntă femeile în viețile lor de zi cu zi într-un an care n-a dus lipsă de reprezentări extrem de violente, cinice până în punctul abjecției (a se vedea, de pildă, The Substance, de Coralie Fargeat, ori Emilia Pérez, al lui Jacques Audiard). 

Câștigând premiul pentru cel mai bun documentar (l’Œil d’Or) la ediția din 2021 a festivalului cu A Night of Knowing Nothing, prezentat în cadrul Quinzaine des Cinéastes, Kapadia face aici marele salt înspre Competiția Oficială cu primul ei lungmetraj de ficțiune – care reia parțial tema principală din filmul ei precedent (cea a unei iubiri interzise datorită diferențelor de castă socială, o istorie cu puternice valențe feministe și politice) și o introduce într-o mai amplă narațiune despre relații care, din diverse motive, sunt irealizabile. În mâinile altor regizori, scenariul filmului ar fi putut cu multă ușurință să cadă în dramatism excesiv, melodramatism ieftin ori chiar mizerabilism, însă cineasta pune în joc nu doar experiența ei cu formule narative atipice (în definitiv, A Night… este un eseu found footage) ci și o abordare vădit cinefilă – amprenta unui Yasujirō Ozu ori a unui Akira Kurosawa este evidentă aici – pentru a crea o poveste care respiră, care are adesea tentele nostalgice ale unui vis cu ochii deschiși. 

Lucruri care sunt clare încă din cadrul de deschidere al filmului, în care o piață volantă din Mumbai este surprinsă la ora închiderii într-un traveling amplu, acompaniat de vocile din off ale câtorva muncitori veniți din cătune îndepărtate ale Indiei pentru a-și câștiga traiul, istorisindu-și viețile cu un amestec de jovialitate și melancolie: un mod delicat de-a introduce câteva dintre temele principale ale filmului (migrația economică internă, dificultățile economice, diferențele de clasă) și de-a anunța că urmează să pășim în universul micului cotidian, al micilor destine ce-și croiesc propriile căi printre mai marile brize și vâlvătăi ale istoriei. 

Libertatea de mișcare din etapa urbană a poveștii este cea mai impresionantă fațetă a [filmului], ușurința cu care dansează între aceste clipe de beatitudine și mâhnire din viețile protagonistelor sale, parcă imitând ritmul muzicii de pian ce acompaniază o bună parte din parcursul său.

Anume, pe cea a asistentei medicale Prabha (Kani Kusruti), care-și trăiește viața de zi cu zi într-o buclă dulce-amăruie, așteptând un semn de la un soț plecat la muncă în Germania. În paralel, o urmărim pe Anu (Divya Prabha), mai tânăra ei colegă de muncă și de apartament, care-și petrece zilele trimițând pe ascuns mesaje ce gem de dorință către iubitul ei, Shiaz (Hridhu Haroon), și nopțile împreună cu el în întâlniri clandestine, știind prea bine că părinții lor nu le vor accepta relația. Venind în completarea acestui peisaj emoțional, vârstnica badantă Parvati (Chhaya Kadam) își găsește viața în cădere liberă după moartea soțului ei – căci apartamentul modest pe care acesta l-a lăsat în urmă urmează să fie demolat pentru a face loc unui turn de apartamente de lux („Fără acte, e de parcă poți să și dispari cu totul”, spune ea, într-un moment de resemnare). Intersecția destinelor lor devine nu doar un prilej de-a explora diverse ipostaze ale feminității și-ale greutăților cu care acestea se confruntă pe parcursul vieților lor, ci și de-a lăsa în urmă freamătul din Mumbai într-o călătorie în care-și vor găsi o formă de eliberare.

Broderia fină a acestei narațiuni stă nu doar în momentele de solidaritate feminină ale filmului – vezi scena în care asistenta îi face cadou unei paciente tinere, care tocmai ce-a născut pentru a treia oară, un blister cu pastile anticoncepționale, cât și sfaturi despre cum să-și convingă soțul să accepte o vasectomie –, ci mai ales în micile sale clipe ce strălucesc cu intensitatea unor licurici. Căci acesta este și-un film al luminilor nopții, al micii poezii cotidiene ce se strecoară în inconsecventul vieții: imaginea unor fete ce ascultă muzică la aceeași pereche de căști în metrou, a unei pisici însărcinate care apare din senin în viața protagonistelor, ori a scenei sfâșietoare în care Prabha își lasă masca relativ strictă să cadă, în timp ce îmbrățișează cu amărăciune un robot de bucătărie pe care soțul ei i-l trimite din străinătate. (Umorul nu lipsește nici el: a se vedea montajul de fotografii cu propuneri de pețitori trimise de părinții lui Anu, pe care tânăra femeie le ia la mișto împreună cu iubitul ei, imaginându-și care sunt viețile bărbaților din spatele imaginilor.)

Din această perspectivă, acesta este poate singurul lucru pe care l-aș putea imputa acestei mici bijuterii de film: faptul că resimte o nevoie de a-și „rezolva” firele, oferind un final care dă impresia de scurtătură narativă – ori tocmai libertatea de mișcare din etapa urbană a poveștii este cea mai impresionantă fațetă a sa, ușurința cu care dansează între aceste clipe de beatitudine și mâhnire din viețile protagonistelor sale, parcă imitând ritmul muzicii de pian ce acompaniază o bună parte din parcursul său. Însă și-n ciuda unei rezolvări un pic cam forțate, All We Imagine As Light este, într-adevăr, o încântare – și presimt că gala de sâmbătă seara va confirma acest lucru.

All We Imagine As Light a avut premiera mondială în Competiția Oficială la Festivalul de la Cannes.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.