Anul acesta m-am aflat pentru a treia ediție la rând în echipa de preselecție a Festivalului „One World Romania”, care se desfășoară în perioada 5-14 aprilie în București (și online între 15 și 25 aprilie). Ca atare, recomandările de mai jos vin simultan dintr-o perspectivă de „insider” și dintr-o pasiune pentru gestul documentar de azi care depășește orice prerogative circumstanțiale. Prin această selecție, am avut ambiția, împreună cu colegii mei, de a menține festivalul în rândul celor mai relevante manifestări ale scenei cinefile locale, iar titlurile alese aici cred că sunt un bun punct de pornire. Pe altele – retrospectivele Maryam Tafakory sau Eyal Sivan, plus filmul palestinian No Other Land, care a triumfat la Berlinale – abia aștept să le descopăr chiar în timpul festivalului.

***

Privind în retrovizor (r. Maciek Hamela)

Habitaclul mașinii, se știe cel puțin de la maestrul Abbas Kiarostami, e o soluție grozavă de a concilia nevoia de intimitate și izolare cu permeabilitatea spațiului exterior care defilează pe geam, mereu prezent. Uneori, însă, aceasta nu e doar găselniță inspirată, ci necesitate pentru a putea depune mărturie. Meritul cineastului Maciek Hamela ține de faptul că merge dincolo de tradiția cinemaului, într-o realitate documentară unde imperativul logistic întâlnește limitele practice ale dispozitivului. Hamela e aici, întâi de toate, șofer cu o misiune umanitară: transportă cetățeni ucraineni din zona frontului înspre Polonia. Îl vedem, pe cameră, foarte rar: doar atunci când gesturile activității sale i-o impun. În rest, mașina sa se transformă într-un spațiu al confesiunii, în măsura în care permite un răgaz din calea războiului, favorabil oricăror discuții care, în mass-media, ar fi trecute la „skip”. El face operă în dublu, triplu sens: își riscă viața în numele celuilalt. Vedem, pe fereastră, o țară devastată – iar înăuntru, o națiune care rezistă eroic. Dialectica înăuntru–în afară nu a fost nicicând mai grăitoare și mai justă decât aici, în transmisiune directă a unei actualități care ucide. 

Corpul nostru (r. Claire Simon)

Veterana Claire Simon revine cu poate cel mai emoționant film al său. Corpul nostru e o privire empatică pe culoarele secției de ginecologie a unui spital parizian, care devine – briliantă intuiție – un fel de sinecdocă pentru condiția contemporană a feminității. Totul își găsește aici temei în obiectivul incluziv al cineastei: de la nașteri filmate cu precauție de-a lungul unor cadre de-a dreptul epifanice până la schimbări de sex sau procedee de fertilizare in vitro. Minunat, la acest film, e felul în care leagă o anumită concepție dinamică a genului și a întregului său bagaj social de posibilitățile îmbogățite ale tehnicii. Mai mult decât o privire wisemaniană asupra unei instituții observate exhaustiv, Corpul nostru e o odisee fragmentată a experienței de a fi femeie în Occidentul anului 2024, o sondare a concretului corporalității în interiorul unui climat abstract, universalizant, al spațiului medical perceput, întâi de toate, ca spațiu unde e posibil să fii tu însăți. Provocarea de a filma această intimitate absolută e doar una dintre reușitele magistrale ale filmului.

Ciompi (r. Agnès Perrais)

Ciompi e unul dintre cele mai complexe filme-eseu ale lui 2023. În buna tradiție recentă, reușește să fie nu doar halucinant de eterogen – parcurgând secole de istorie a luptelor de emancipare din Italia –, ci și foarte intuitiv în trasarea firelor roșii de-a lungul și de-a latul acestui continent neexplorat care e, în continuare, clasa muncitoare din Europa. Cineasta Agnès Perrais privește în trecut, coborând pe firul istoriei până în Florența Evului Mediu, atunci când are loc revolta unor muncitori care dau jos guvernul vremii. În căutarea continuităților istorice, filmul arborează vena straubiană a locurilor care, filmate din unghiul potrivit, poartă încă rămășițele încleștărilor de odinioară. Politic și reflexiv, cu o atenție pentru imagine care evocă spectrul unui Harun Farocki, Ciompi glisează frumos între straturile montajului pentru a dibui, la întretăierea dintre timpuri injuste, o formă de poeticitate – o lumină caldă înscrisă pe peliculă, un chip pe care se citește înțelepciunea – aptă să țină piept infamiei. Puzzle-ul epocilor, care se prelungește până în prezentul strict contemporan, arată cum demnitatea vieții a fost dintotdeauna o preocupare constantă, acel adeziv care ține laolaltă identitatea umană atunci când tot restul se schimbă.

Neliniște în Beirut (r. Zakaria Jaber)

Zakaria Jaber adună de câțiva ani mostre audio-video prin care își documentează nu doar propria viață, ci și generația de care aparține. Rezultă o cronică vivace a unei națiuni propulsate de speranțele tinereții, care se trezește totuși stopată în avântul său de progres prin tot soiul de evenimente tragice – vezi explozia din port ce a ras cvartale întregi ale Beirutului în august 2020 – pe care camera cineastului le integrează cu empatie și o anumită îngrijorare în mozaicul de imagini al filmului. Exista, în premisa filmului, un risc de nombrilism: un tânăr care celebrează complezent tinerețea, cântând o odă generației sale. Filmul, însă, e mult mai contradictoriu și mai complex de atât: de-a lungul său primim acces în rândurile unui popor care, între pandemie și precaritate, se caută în continuare, abordând cu luciditate dezabuzată chestiunea gravă a viitorului. Deopotrivă intim și deschis către tot ce e în afară, Neliniște în Beirut reprezintă odiseea suplă a unei deveniri sinuoase, între prietenie, despărțiri și renașteri obligatorii.

O sută patru (r. Jonathan Schörnig)

O sută patru, după numărul migranților salvați de pe o plută precară în cadrul unei intervenții recente, e deopotrivă un film informativ și o corecție. El poate vorbi, la o adică, atât celor interesați de aspectul brut al operațiunilor de salvare a migranților din largul Mediteranei – cine și ce face concret, cât durează etc. –, cât și celor care, privind, să zicem, un film precum Io capitano, au rămas cu gustul unei mistificări spectaculare. Ce vedem aici e la distanță egală de eroisme metafizice și catastrofisme universale: e un „aici și acum” care luptă, întâi de toate, împotriva aproximațiilor și a impreciziilor, forțând o durată reală și o vizibilitate continuă a evenimentelor, pentru a înțelege nu doar ce se petrece, ci și cum se vede din partea salvatorilor. Grație unor camere fixe, filmul propune un splitscreen în șase ecrane distincte, care asigură simultan intensitate, suspans și o doză certă de no nonsense. Acest umanism se naște la firul ierbii, departe de povești motivaționale, în priză directă cu urgența materială a activismului.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.