Anul acesta la TIFF secțiunea 3×3 este dedicată regizorului Ryûsuke Hamaguchi (alături de Claude Daniele Luchetti și Claude Sautet) și cuprinde filme sale Drive My Car (2021), Evil Does Not Exist (2023) și Passion (2008).

Mi s-a pus adesea întrebarea de ce îl găsesc tocmai pe Ryusuke Hamaguchi unul dintre cei mai importanți regizori japonezi contemporani. Pe de-o parte, el pare în esență foarte apolitic – deși se recomandă a nu fi, iar un foarte bun eseu al lui Emerson Goo despre dizabilitate în filmele regizorului observă cu multă acuitate niște latențe politice. Pe de cealaltă parte, un regizor care e sărbătorit mai mult de festivalurile de film și mai puțin de publicul autohton (cam cum se întâmplă și la noi) ridică întotdeauna suspiciuni. „Nu-i oare doar un festival craze?”

Hamaguchi nu-i deloc un Cannes darling, cum sunt Hirokazu Koreeda și Naomi Kawase, care în ultimii vreo 20 de ani au realizat un cinema de artă foarte accesibil. Regizorul nu-i inaccesibil (nominalizările la Oscar pentru Drive My Car poate o dovedesc cel mai bine), dar Hamaguchi face un complet alt tip de cinema, extras din spuma cinemaului independent, greu finanțabil – mai ales în context nipon – și care luptă cu convențiile. Un cinema foarte cinefil, am putea spune, atent la istoria cinemaului și la propriile resurse ale limbajului mai mult decât la a livra mesaje sau la box-office. Un cinema foarte puțin asemenea altor cineaști japonezi contemporan. În fond, chiar dacă al său film de absolvire, Passion (2008), a primit aprecierea multora, inclusiv a profesorului său de master Kiyoshi Kurosawa, până la breakthrough­-ul său internațional și festivalier cu Happy Hour (2015), majoritatea filmelor sale și-au găsit cu greu distribuție. O simpatică scenă din Following the Sound (2023), al colegului și prietenului său Kiyoshi Sugita, arată o sală de cinema din Tokio în care vreo doar 5 oameni privesc cu multă seninătate o secvență din Wheel of Fortune and Fantasy (2021).

Dar, dincolo de aceste lucruri, cinemaul lui Hamaguchi se întoarce întotdeauna la om, la un fel de sublimare pe rit Cassavetesian a sufletului uman în film, la un ecran alimentat de gesturi și vorbe pe care camera le dezgolește și vulnerabilizează.

„The greatest location in the world is the human face” – John Cassavetes

Răspunsul la de ce îi aloc lui Hamaguchi un loc de frunte e unul foarte simplu. Personajele lui vorbesc și se comportă ca oameni pe care îi cunosc, ca oameni reali. A spune asta poate părea ușor contraintuitiv, căci Hamaguchi execută un cinema puternic ancorat în teatralitate și care girează în livresc, cu puncte centrale și referințe care aparțin de alte arte. Intimacies (2012), la fel ca Drive My Car, urmărește, pe mai multe planuri complicata punere în scenă a unei piese de teatru. În Touching the Skin of Eeriness (care, permiteți-mi digresiunea, conține unul dintre cei mai versatili tineri actori ai Japoniei, Shota Sometani), povestea și camera se dedică dansului. În Asako I & II (2018) și The Depths (2010) ce joacă un rol important e fotografia – în primul mai discret, cu o lucrare a lui Shigeo Gocho, cu două fete gemene, anunțând dublurile din film, iar în al doilea mai evident, povestea urmărind un fotograf care își găsește o muză într-o escortă masculină.

Dar, dincolo de aceste lucruri, cinemaul lui Hamaguchi se întoarce întotdeauna la om, la un fel de sublimare pe rit Cassavetesian a sufletului uman în film, la un ecran alimentat de gesturi și vorbe pe care camera le dezgolește și vulnerabilizează. Comparația cu Cassavetes nu vine de nicăieri – regizorul însuși îl citează ca o influență importantă, care l-a fascinat întotdeauna prin naturalețea cu care personajele sale își exprimă emoțiile: vorbe și acțiuni adesea marcate de contradicții și capricii care niciodată nu par artificiale. La fel ca Cassavetes, dar și ca Rohmer și poate ca Hong Sang-soo, Hamaguchi e un artist al conversației și al relațiilor interumane, al comunicării și al blocajelor de comunicare pe care fie circumstanțele fie noi înșine le creăm. Dovadă lungile (uneori spre 15 minute) și nuanțatele conversații din Intimacies, între cuplul de dramaturgi Reiko și Ryohei, între ei și actori, între personajele secundare, care toate surprind cu finețe – și fără scurtături – greul actului de a comunica: de la microexpresiile vorbirii, la căutarea cuvântului potrivit, la înțelegeri greșite, la pauze. Remarcam și într-o cronică la Drive My Car centralitatea cuvântului însuși și a actului de a povesti, care pun accent întâi pe modalitate și act fizic și de-abia apoi pe mesaj. Și în Intimacies și în Drive My Car citirea însăși a replicilor piesei de teatru contează mai mult decât finalitatea produsului artistic.

Tot la fel ca Rohmer, Cassavetes și Hong Sang-soo, Hamaguchi e cum s-ar spune un regizor al actorilor: are un talent incredibil deopotrivă pentru lucrul cu actorul și pentru a găsi actorii potriviți, preferând uneori chiar neprofesioniști, așa cum arată cele patru protagoniste ale Happy Hour și cel mai nou proiect al său, Evil Does Not Exist, unde așa-zisul „pădurar” Takumi (Hitoshi Omika) e interpretat de fostul production manager pentru Wheel of Fortune and Fantasy. Spațiul jocului devine ușor unul al improvizației, în care realitatea și ficțiunea se întrepătrund și se influențează reciproc – tot Intimacies oferă exemplul perfect în prima sa parte, în care citirea textului și montarea piesei Intimacy (pe care însuși Hamaguchi a scris-o) e urmărită ca și cum ar fi un documentar; de-abia treptat începi să identifici ficțiunea.

Interesul pentru documentar al lui Hamaguchi e evident acolo unde își ancorează foarte concret personajele în realitatea în genere urbană de care aparțin sau în duratele sale lungi și nemediate, care urăsc esențializarea și contractarea. Timpul e lăsat să curgă și lumea de din afara cadrului continuă să existe și în interiorul său. Dar interesul documentar e prezent în opera sa și ca demers în sine, mai cu seamă prin trilogia de filme co-regizată cu Ko Sakai, dedicată regiunii Tohoku și a efectelor Cutremurului din martie 2011. Și aici accentul cade pe interviu și pe om, privirea celor trei documentare căzând predominant pe oameni și memoriile acestora în raport cu regiunea.

Noul Hamaguchi? Evil Does Not Exist

Documentarul și dezastrul ecologic trenează în filmografia lui Hamaguchi, Happy Hour urmărind și el, în fundal, coastele regiunii și reziduurile lăsate în urmă de tsunami. Și Touching the Skin of Eeriness are mai multe referințe la biologie, pești și ciudățenii ale naturii pentru a descrie relații umane și probleme identitare. Cel mai recentul Evil Does Not Exist, pe care mulți l-au numit o parabolă ecologică, reactivează poate cel mai puternic legătura cu natura, povestea fiind despre o companie de talente pe care o trăsnește să facă un sit de glamping („glam camping”) într-un sătuc pitoresc de la margine de Tokio. Reprezentanții săi intră în conflict cu sătenii, aceștia reproșându-le, pe bună dreptate, că proiectul lor nu ține cont nici de măsurile sanitare, nici de dorințele lor. Povestea nu e tocmai o confruntare între modern și tradițional –  sătenii sunt și ei oameni ai zilelor noastre –, ci o critică subtilă a captialismului și a consumerismului care se infiltrează insidios în locuri în care nici măcar n-ar fi nevoie, distrugând spațiile naturale și neținând cont de ordinea lucrurilor.

Evil Does Not Exist e, totuși, un proiect destul de atipic pentru Hamaguchi. El pleacă în primul rând nu de la un scenariu, ci de la invitația muzicienei Eiko Ishibashi – care a scris și coloana sonoră pentru Drive My Car – de a imagina un material filmat pentru o compoziție a sa. Colaborarea a rezultat în două filme, Evil Does Not Exist și Gift, acesta din urmă fiind, de fapt, un cineconcert care reutilizează și remontează același material, fără sunet, dar cu intertitluri. Pentru un cineast care pune atâta preț pe limbaj și pe cuvântul vorbit, utilizarea intertitlurilor ar putea părea stranie, dar ea nu e decât o altă fațetă a explorării actului de a comunica și a limitelor sale expresive.

Ce surprinde la Evil Does Not Exist e mai degrabă tonul său sumbru și un final pe care mulți l-au citat ca fiind mai degrabă potrivit pentru un film de Kiyoshi Kurosawa. Hamaguchi de obicei nu e un cineast sumbru; el face parte mai degrabă din tradiția Rivettiană în care paranoia se îmbină cu jucăușul și cu accidentalul. Fie că e bizara apariție a unui bărbat care arată identic cu fostul iubit în Asako I & II, fie că sunt jocurile și întâlnirile întâmplătoare din Wheel of Fortune of Fantasy, deși presărată cu tragedii și locuri întunecate ale sufletului uman, filmografia cineastului stă sub semnul nonșalanței, al acelui whimsical al sorții, al coincidențelor extrem de neobișnuite (Wheel of Fortune of Fantasy ar putea fi exact cuvintele cu care să descrii diagramele de întâmplări bizare ale cineastului). Hamaguchi e un regizor al dramei cam cum e și Rohmer – nici ea,  nici moartea, nici emoțiile intense nu lipsesc, dar gândurile negre n-ajung niciodată pe teritoriul horror-ului sau al crimei.

Evil Does Not Exist, alături de companionul său Gift, schimbă puțin macazul, dar nu deviază complet. Taciturnul Takumi e mai opac decât taciturnul Kafuku din Drive My Car, dar amândoi demonstrează talentul lui Hamaguchi pentru a captura liniștea. În fond, liniștea e și ea o formă a limbajului, căci comunică tocmai o absență a cuvântului vorbit. Non-verbalul e un interes care tot revine în filmografia cienastului japonez, fie prin hâcuri naturale ale discursului sau momente de liniște, a căror putere e sporită de fizicalitatea actorilor, fie, mai complex, prin personaje ca Yoona, actrița mută din Drive My Car, sau, în Asako I & II, Nobu, un vechi prieten pe care boala nu-l mai lasă să rostească cuvintele cum le rostea o dată. Hamaguchi e întotdeauna interesant de întreg spectrul comunicării, fără să privilegieze o formă în detrimentul celeilalte, oricât de diferite ar fi între ele. Intimacies acordă atenție inclusiv cuvântului scris, cuplul din film dezbătând cât se reflectă din ei în ceea ce scriu.

Filmografia lui Hamaguchi e și un cinema al răbdării, al angajamentului său de a privi către non-esențialul vieții umane, în care, paradoxal, se ascund microscopicele elemente care ne fac să fim cine suntem.

Limbajul e centrul de interes al filmografiei lui Ryusuke Hamaguchi, fie că vorbim de teritoriul cuvintelor, fie de resursa cinematografică. Cineastul nipon testează limitele amândurora, contaminând ficțiunea cu realitate și explorând ficționalul din real, făcând din cameră un etern martor al actului performativ. Ce înseamnă actul performativ? Uneori, poate cum pune problema Asako I & II, el ține de rolurile pe care ni le asumăm în societate și față de celălalt. Alteori, cum speculează filmele lui Hamaguchi despre teatru, el există în termeni mai concreți ca exercițiu artistic. Metacinematografic, el există în fiecare cadru, căci ochiul camerei lui Hamaguchi e întotdeauna interesat să privească modul în care se articulează limbajul – în timp și spațiu, cinematografic și verbal, auzit și neauzit.

Faima lui Hamaguchi pare să fie și una a duratelor lungi. Drive My Car a scandalizat cu o durată de trei ore, deși e depășit de Intimacies, cu 4, și de Happy Hour, cu cinci. S-a pus problema de ce ai avea nevoie de atâtea ore pentru un film. La Hamaguchi frumusețea vine din digresiune, tocmai din ceea ce alții ar acuza ca fiind rambling. Filmografia lui Hamaguchi e și un cinema al răbdării, al angajamentului său de a privi către non-esențialul vieții umane, în care, paradoxal, se ascund microscopicele elemente care ne fac să fim cine suntem.

Foto main: cadru din Drive my car

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.