Am vizitat San Sebastian prima dată în 2018, când mi-am luat inima în dinți și am făcut prima mea călătorie (complet) singură într-un oraș străin, din dorința de a începe să explorez marile festivaluri de film europene – și am început cu SSIFF, unde, deși departe, mi-am promis că mă voi reîntoarce. Iată-ne ajunși în 2021, anul în care am hotărât să mă întorc, într-o perioadă în timp pe care nu o vom uita, din cauza pandemiei. Cu o selecție de peste 80 filme – dintre care patru românești (două scurtmetraje și două lungmetraje) –  în 6 secțiuni competiționale, varietatea de filme nu a lipsit nici anul acesta din program, însă post-pandemie, festivalul nu mai arată la fel – deși fiecare proiecție de film are cinci reprezentații, sălile sunt deschise la jumătate din capacitate iar rezervarea biletelor este un constant maraton. Cu toate astea, m-am bucurat de fiecare film pe care l-am putut vedea și am profitat de ocaziile avute pentru a sta de vorbă, pe scurt, cu regizorul filmul Marocco/Mikado – Emanuel Pârvu și cu protagoniștii filmului Crai Nou/Blue Moon (r. Alina Grigore) – Ioana Chițu și Mircea Postelnicu.

Marocco / Mikado. Emanuel Pârvu

Am văzut Marocco în ultima seară la San Sebastian, la invitația echipei, alături de buna mea prietenă Emilia, care m-a însoțit anul acesta – și care, deși nu este cinefilă și nici nu vizionează filme românești, a fost profund emoționată și impresionată de film, ceea ce spune multe despre potențialul celui de-al doilea lungmetraj semnat de Emanuel Pârvu.

Povestea urmărește relația tată-fiică dintre Cristi (Șerban Pavlu) și Magda (jucată impecabil de Ana Indricău) și ne îndeamnă să reflectăm la relațiile noastre cu copiii și/sau părinții noștri. Într-o zi, Magda oferă colierul scump primit de la tatăl ei unei fetițe bolnave de cancer. Tatăl ei este convins că Magda minte, iar când aceasta își demonstrează nevinovăția, îi este imposibil să accepte că a greșit. O poveste despre efectele neîncrederii și responsabilitate morală.

Felicitări pentru film, Emanuel! Mi-a plăcut mult. Am observat la final că i-ai dedicat acest film tatălui tău. Care e povestea din spatele poveștii?

 Povestea este simplă. Tata a murit cu două luni înainte de filmare, ceea ce m-a zdruncinat. Tata nu era bolnav, nu avea nimic. Cu o seară înainte, la 00:30 vorbeam la telefon și îi spuneam să vorbească mai încet, să nu o trezească pe mama. Am încheiat discuția spunându-ne că ne auzim de dimineață și de dimineață m-a sunat mama să îmi dea vestea. Asta a fost.

Cred că s-ar fi bucurat mult să vadă filmul.

Cristi (Șerban Pavlu) e un părinte foarte neliniștit, care pare să acționeze mereu în momentele în care nu gândește limpede, și fiecare decizie îi influențează viața într-un mod negativ, atât pe a lui, cât și pe a celor dragi. Tu ce relație ai cu fiica ta și care sunt dificultățile tale, ca părinte?

Când s-a născut ideea filmului și după discuțiile cu Alex Popa, cu care am scris scenariul, am ținut cont de ce spune apostolul Pavel în Epistola către Romani – „și nu fac binele pe care vreau să-l fac și fac răul pe care nu vreau să-l fac”. Cred că e un lucru la care ar trebui să ne gândim mai mult. Nu cred că există oameni răi, cred ca avem cu toții intenții bune, însă binele meu s-ar putea să nu coincidă cu binele tău, și câteodată consecințele sunt negative. M-a interesat care e punctul 0, momentul din care pleacă intenția, sursa „răului”. Același lucru îl aplic și în relația cu fiica mea, cu care am o relație foarte bună – încerc să nu perpetuez relația pe care am avut-o eu cu tata, cât mai degrabă să o ascult și de fiecare dată când se întâmplă ceva, să urmărim firul ca să descoperim care e punctul 0 care a dus la întâmplarea nefericită.

Mi-au plăcut mult cei doi actori tineri, în special Ana Indricău. Cum i-ai descoperit?

Cucu (n.r.- Tudor Cucu) mi-a fost student în facultate, iar pe Ana am descoperit-o prin casting. Am avut un anunț și am primit vreo 200 de probe filmate. Am avut un casting de vreo 5 luni de zile. Ea terminase liceul de actorie și era și într-o trupă bună de teatru, dar avea deprinderi de liceu de actorie, nu făcuse niciodată film și i-a fost greu să vină și să urle și să îl înjure pe Șerban Pavlu. Dar s-a descurcat foarte bine, e o actriță bună.

Ce semnificație are titlul filmului?

Marocco este un joc, care în străinătate se cheamă Mikado. Este un joc de pe vremea lui Ceaușescu, cu bețișoare pe care le aruncai pe masă și din care luam fiecare, pe rând, încercând să nu le mișcăm pe celelalte. Problema e că, din cauza pârghiilor create de bețișoare, luai unul dintr-un colț și simțeai că se mișca ceva din partea opusă, unde nu te așteptai. Mi s-a părut potrivit pentru film.

Ai fost la Veneția cu Miracol, în care joci, la Sarajevo cu cel de-al treilea lungmetraj pe care îl dezvolți, și acum aici, la San Sebastian, unde ești în competiția „New Directors”. Pare că ești pe val. Cum se împacă cele două roluri profesionale pe care ți le-ai asumat, în viața ta?

Încerc să le separ și să aplic ce învăț dintr-o parte în cealaltă. Ca actor, niciodată nu comentez la regizor – când am ajuns în poziția regizorului și am văzut ce greu este, mi-am dat seama că niciun regizor nu are nevoie de un actor care comentează; așadar, nu mă abat de la drumul și viziunea lui.

Ca regizor, sunt rău. Îmi chinui actorii (râde). Venind din teatru, repetițiile sunt foarte importante și sunt multe. Aici se dezbate tot, apoi la filmare mergem să executăm ceva ce știm foarte bine. Am o problemă majoră cu actorii care nu învață textul foarte bine – ar trebui să îl știe, orice acțiuni îi dai să facă. La acest film am avut vreo două luni de repetiții și 24 de zile de filmare. În general, îmi place să lucrez cu aceiași oameni, cu care vorbesc aceeași limbă, cu care simt că mă înțeleg și oricând simt că îmi pierd uzul rațiunii, sunt acolo. Nu cred că poți face film singur, fără o echipă; și toate discuțiile, pentru orice film, încep între mine și producătoarea filmului, Miruna Berescu – meseria de producător, în România, nu este încă suficient apreciată. Cred că un producător trebuie să creadă în proiectul tău, să îl simtă și să fie dispus să facă sacrificii la fel de mari ca și tine. Când găsești omul ăsta, îl ții lângă tine.

Crai Nou / Blue Moon. Mircea Postelnicu & Ioana Chițu

Alina Grigore (cunoscută pentru rolul principal din Ilegitim, de Adrian Sitaru) își face debutul în regie cu Crai Nou – o dramă psihologică despre mentalitatea patriarhală încă existentă în zonele rurale din România, care se răsfrânge și asupra Irinei (Ioana Chițu), o tânără dezorientată dar ambițioasă, care își dorește să evadeze din familia disfuncțională în care a crescut și să se mute la București, pentru a-și continua studiile. Irina este mai mereu însoțită de verișorul ei, Liviu – un bărbat constant neliniștit, care are nevoie de Irina pentru a-și putea rezolva treburile zilnice, Liviu fiind analfabet.

Prezent la San Sebastian anul acesta în competiția oficială (și cu mari șanse de a câștiga unul dintre premii), filmul surprinde plăcut datorită abordării regizorale care nu se încadrează în niciun fel de tipare cinematografice pre-stabilite. Așa cum afirmă colegul meu, Victor Morozov, în cronica scrisă pentru Scena9, „această senzație tot mai greu de găsit azi – că ai nimerit într-un film ca în mijlocul unei vieți în plină desfășurare, care se răsfrânge mult și bine dincolo de marginile stricte ale cadrului, indiferentă la orice alintătură în numele edificării –, face ca «Blue Moon» să fie un film cărnos, gata oricând să dea în clocot și să ne îmbârlige în torentul său vital.”

Cred că cel mai mare atu al acestui film sunteți voi, actorii. Alina a creat niște personaje complexe și profunde, la care a lucrat mult alături de voi. A fost un proces colectiv și de lungă durată – cu ce ați rămas voi, ca actori, în urma acestui film?

Mircea Postelnicu: Mie mi-au rămas în minte zilele petrecute la cabana Gigi Ursu, fie că vorbim de primul drum, când am fost pentru teste, fie că vorbim de cele 12 zile de filmare – și cred că o să rămână în amintirea mea pentru totdeauna. Mi s-a părut că s-a creat un cadru în care toată lumea implicată a venit cu energie pozitivă și o doză de devotament pe care rar am întâlnit-o în proiectele mele de până acum. Cred că a contribuit mult și faptul că au fost implicați actori neprofesioniști, toată lumea era acolo pentru proiect, credeau în el.

Ioana Chițu: Eu nu sunt neapărat de acord (n.r. – că suntem cel mai mare atu al filmului); deși este adevărat că noi ne vedem în film, cred că toată munca din spate ar trebui să se reflecte și în produsul final – de la electricieni, la doamnele care ne găteau, toți am fost foarte implicați. Eu rămân cu dorința de a lucra în continuare în acest fel, în care suntem toți implicați în procesul creativ și avem șansa să ne cunoaștem în profunzime personajele. La alte filme repeți cam două săptămâni; în cazul de față, eu am repetat timp de un an și jumătate, timp în care am scris tot felul de fișe și caiete de personaj. Mi-ar plăcea să pot lucra așa și de aici încolo.

M.P.: Modul în care Alina lua propunerile noastre din timpul repetițiilor, deschiderea cu care ne-a întâmpinat, folosind și adaptând textul pe baza propunerilor noastre, mi-au oferit încredere în mine. Și ăsta e un lucru cu care rămân.

I.C.: Eu am lucrat prima dată cu Alina în teatru, acum mai bine de zece ani și mi s-a părut de atunci că are un mod diferit de lucru și o înțelegere extraordinară în ceea ce privește actorul și mecanismele sale. Cum zice și Mircea, ne-a acordat multă încredere. Și libertate de exprimare.

Mircea, în relația ta cu Ioana din film, ești verișorul mai mare, care o protejează dar care își și impune autoritatea masculină asupra ei. În același timp, pare că ambiția Irinei de a pleca pentru a-și continua studiile în Capitală te frustrează puțin, ca și când tu n-ai avut o astfel de ocazie. Portretizezi un personaj constant neliniștit și ambivalent. 

M.P.: Liviu e un personaj împărțit între două lumi – pe de o parte, cred că o admiră pe Irina și capacitățile ei; în același timp, există frustrarea omului mai puțin educat, la care se adaugă și frustrările, traumele resimțite de-a lungul istoriei lui, care s-au strâns și care îl macină. El înțelege că Irina vrea să plece, însă nu consideră că este nevoie – ia plecarea ei ca pe un fel de rușine față de el și restul familiei, lucru care îl rănește. Cred că de aici pornește toată lupta asta interioară a lui și nu cred că are capacitatea de a înțelege ce se întâmplă cu el, nici de a rezolva ceva. Nu e un om inteligent emoțional, sau intelectual, nu are mecanismele, nici cuvintele. Nu poate verbaliza ceea ce simte și are în față un om mult mai capabil decât el (n.r. – Irina).

Statutul social al femeii s-a schimbat de-a lungul istoriei, cu precădere în ultimul deceniu, devenind tot importantă egalitatea de șanse între sexe. Ierarhizarea socio-politică sau prejudecățile dispar în timp, însă nu și din mediul rural – iar dacă ne uităm la România, ele încă există și în orașele mai mari. Pornind de la film, sunt curioasă care sunt lucrurile pe care tu încă le resimți, ca femeie?

I.C.: Într-adevăr, inegalitatea de gen și de sex există în continuare, din nefericire. Și nu doar în mediul rural sau numai în România. Cred că există peste tot în lume și este o problemă sistemică la nivel global. Corpul și alegerile femeilor sunt în continuare dezbătute, implicând multă violență. Cu toate privilegiile mele, am multe frici; o simplă deplasare cu transportul în comun, de exemplu, se poate transforma într-o experiență traumatizantă. În plus, toate aceste așteptări de performare a rolurilor de gen și a anumitor „conduite” pot genera frici: de a nu fi luată în serios pentru că ești prea vulnerabilă sau superficială, prea masculină, prea nu-știu-cum, insuficientă și nepotrivită mereu; judecată adeseori pentru că nu ești sau nu vrei să fii soție sau mamă, dacă vrei să activezi în domenii considerate „masculine”. De asta e important să creăm medii și comunități sigure, să ne sprijinim unele pe altele și să avem aliați bărbați feminiști.     

Filmul va avea premiera în cinematografele din țară în noiembrie. În numărul print al revistei Films in Frame, care va apărea în octombrie, veți putea găsi o cronică scrisă de Diana Smeu. 

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.