Sokurov se întoarce în competiția internațională la Locarno, festivalul care a pus umărul la recunoașterea sa mondială în 1987 cu The Lonely Voice of Man, premiat cu Leopardul de Bronz. Sunt rare ocaziile în care un autor de referință, care a primit deja un premiu onorific al festivalului în 2006, se întoarce cu o nouă producție, însă Locarno este unul din locurile fidele propriilor descoperiri, proiectând în competiție ultimul film al lui Andrzej Zulawski în 2015, la câtiva ani după ce îi acordase o distincție similară pentru întreaga carieră. De departe cel mai anticipat titlu din competiție, respins la Cannes – e neclar în ce măsură din motive politice relaționate cu războiul și boicotul filmelor rusești, producția nefiind susținută financiar de autoritățile ruse, sau din considerente artistice – Skazka reflectă interesul regizorului de origine rusă pentru istorie. Proiecția unui film care reunește marii tirani ai trecutului în Locarno, oraș protagonist al unor tratate de pace după Primul Război Mondial, are la rândul său o semnificație specială în perioada instabilă politic pe care o traversăm. 

În Skazka, Stalin, Hitler, Churchill și Mussolini se întâlnesc într-un fel de purgatoriu alb negru aproape exclusiv monocromatic, asemeni celor patru călăreți din Apocalipsă, prevestind sfârșitul istoriei, sau mai rău, repetarea ei. Asupra lor e povara moștenirii lui Lenin, pe care fiecare îl revendică, dar și admirația pentru grandoarea imperială a lui Napoleon. Iisus are și el o scurtă apariție, prilej cu care liderii remarcă potențiala forță a religiei de manipulare a maselor. Interacțiunile sunt în mare parte bazate pe alăturarea de aforisme celebre ale personajelor istorice reale, dar și variațiuni fictive imaginate de Sokurov pe teme triviale din viețile lor precum afecțiunile, vestimentația militară și legăturile amoroase. Contrar celorlalte biopicuri semnate de Sokurov, dictatorii din Skazka nu sunt interpretați de actori, ci reprezentați de imagini din epocă manipulate prin tehnici moderne precum deepfake și compositing. Perorările perpetue, uneori repetitive ale despoților nu se înscriu nici pe departe în categoria basmului, așa cum o sugerează traducerea literală a titlului, ci vin din cele mai înspăimântătoare coșmaruri ale omenirii. Dacă cineva își închipuie că moartea le-a schimbat perspectiva ideologică se înșală: singurul lor regret e că n-au reușit să ducă la capăt planurile machiavelice. Hitler se lamentează că nu a bombardat ba Londra, ba Parisul, în timp ce o efemeră apariție a lui Napoleon îi tachinează că el măcar a locuit la Kremlin, aluzie la ocupația franceză a Moscovei. Rând pe rând, dictatorii se prezintă la porțile Raiului, încercând să convingă divinitatea să îi deschidă. În mod misterios, unul dintre ei pare să primească o șansă, însă nu e clar dacă gestul e suficient pentru izbăvire, regizorul preferând să lase loc interpretării critice a scenei. 

Filmul poate fi considerat o continuare a tetralogiei despre natura puterii compusă din lucrări protagonizate de tirani legendari (Moloch, despre Adolf Hitler în 1999, Taurus despre Vladimir Lenin în 2000 şi împăratul Hirohito  în Soarele, 2005) și personaje funeste (Faust, 2011) care au făcut un compromis moral, în consecvență cu preocupările estetice și ideatice ale autorului rus. Dacă la o primă vedere pare cel mai îndepărtat vizual de stilul personal al lui Sokurov, la mijloace noi, aceleași rezultate. Skazka exploră spațiul cu lentitudine, favorizând cadrele lungi și travelling-urile laterale care descoperă puțin câte puțin o mizanscenă spectaculoasă, cît și transcendența și dramatismul gesturilor scoase din context. Imperfecțiunile legate de dublarea personajelor, fiecare vorbind în propria limbă, datorate dificultății lucrului cu un material istoric, dar și a accesului limitat la programe de sincronizare profesioniste (regizorul a menționat că din cauza lipsei de mijloace au lucrat cu programe accesibile gratuit) contribuie la artificialitatea premizei. În universul grandios imaginat de Sokurov, imperfecțiunea visului urmează logica patologică a despoților care nu își găsesc pacea. Static narativ pentru cei ce nu rezonează cu intriga fantezistă a regizorului rus, Skazka impresionează mai ales prin mizanscena purgatoriului. Spațiul la Sokurov e ca întotdeauna dramatic, inspirat de arta clasică (Muzeul Ermitaj explorat în Arca rusă figurează printre mulțumiri), cele patru personaje traversând un ansamblu arhitectural decrepit, inspirat de gravurile lui Piranesi sau de ilustrațiile de secol 19 ale lui Gustave Doré. Începutul filmului îl ilustrează pe Stalin întins în coșciug, imobil dar cât se poate de vocal, plângându-se că îl strâng cizmele pentru ca mai apoi, cei patru dictatori să străbată o construcție monumentală reminescientă masusoleului lui Lenin din care Stalin a fost îndepărtat. De la tribuna acestui simbol al imposturii – satirizat de prezența unor pisoare interconectate săpate în marmură – cei patru protagoniști, adesea dublați de “frații” lor, niște copii informale asemănătoare unor holograme palide ale gloriei apuse, privesc o masă de oameni amorfă, compusă din soldații victime ale setei lor insațiabile de putere. Asemeni conspirațiilor istorico-academice ale lui Peter Greenaway sau absurdității fantasmagorice a lui Terry Gilliam, Sokurov imaginează o lume în care verosimilitatea e irelevantă, plasând iminența scenariului în prim plan, nălucile reprezentate fiind mai prezente și mai relevante ca oricând o dată cu invazia Ucrainei și amenințarea unui Al Treilea Război Mondial. În acest sens, muzica (semnată de Murat Kabardokov) compusă din ansambluri instrumentale cu efecte precum sunetele de pușcă merită o mențiune specială pentru contribuția la atmosfera încărcată a peliculei. 

O lucrare hibridă, Skaza este (poate ultima) desfătare vizuală decadentă marca Sokurov, care explorează cu abilitate aura și forța de seducție a megalomaniei. Fotografiată într-o delicată lume învăluită în umbre asemeni tehnicii sfumato, e mai puțin important dacă vreun personaj e absolvit sau nu de istorie sau de Sokurov însuși. Trimiterile livrești de la peștera lui Platon, reprezentată și ea de claustrofobicul spațiu în care rătăcesc protagoniștii, până la Cervantes, fac din căutarea adevărului o călătorie mai palpitantă decât destinația, căci nu-i așa, vorba unui personaj, totul va fi uitat și o s-o luăm de la capăt. 

Andreea Pătru

Critic de film și programmer, colaborează cu multiple festivaluri de film internaționale. Articolele sale au apărut în publicații precum Senses of Cinema, Kinoscope, Indiewire, Film Comment, Vague Visages și Desistfilm. În spaniolă a scris pentru Caimán Cuadernos de Cine, iar în română colaborează cu revista FILM. Este selecționer și coordonator al festivalului Tenerife Shorts.