Stop-Zemlia: Am fost acolo | FFE 2022
Acolo, altcândva, atunci când protipendada juvenilă a aniilor 2010, ale cărei repere locale se puteau găsi între Festivalul Super și publicația SUB25, s-a mutat dinspre barurile promiscue – fără să le uite întru totul – către splendorile centrale ale online-ului, unde, îndeosebi pe Tumblr, fiecare își putea inventa grațiile. Zvâcul a fost fugace, asta fără dar și poate, însă nu degeaba, lipsit de importanță, căci mare parte din magnificile ori teribilele fixații ale acestei noi generații de adolescenți, bravada sexualității, newage-ismul, hipersensibilitatea socială precum și hiperluciditatea, felurile de a fi online, în fine, mare parte au prins contur, oricât de vag, pe-atunci. Toate ca toate, însă cinemaul acelei sensibilități tranzitorii, al cărui sfânt a fost nimeni altul decât Xavier Dolan, nu a îmbătrânit atât de flatant. Privind în urmă, la vreun film prea curat, prea plastifiat, la Kill Your Darlings (r. John Krokidas, 2013), la The Perks of Being a Wallflower (r. Stephen Chbosky, 2012), la Visătorii (2003) lui Bertolucci, acesta din urmă având alura unei recuperări cult, nu vezi decât rezonabile pornografii istorice sau de gen, de-a lungul cărora, fără vreun preludiu, aparența bruschează însemnătatea. Altfel stătea treaba cu acelea ale lui Dolan, imprevizibile, excentrice, întotdeauna dispuse la a urla șoaptele tinereții, să ducă măruntul în imens. Firește, filmul ideal al unei tinereți împărtășite de atâția nu există; însă pot spune că l-am găsit pe acela lipsă al adolescenței mele. Întâmplarea face să vină din Ucraina și, am impresia, să fie-n mare întârziere.
Farmecul lui Stop-Zemlia (2021), debutul în lungmetraj al cineastei Kateryna Gornostai, vine tocmai din detensionarea acelor momente pe care obișnuința ne face să le considerăm climaxurile adolescenței. Convențiile nu spun prostii; simplifică, bagatelizează, regularizează, însă au o precizie anume. De dragul lor, Stop-Zemlia începe la rândul lui precum altele, la finele liceului, cu toată lumea-n așteptare, gata de plecare și totuși nu. În bănci, distincți printre alții, stau Masha (Maria Fedorchenko), Yana (Yana Isaienko) și Senia (Arsenii Markov). Masha iubește un băiat și e iubită de un altul; afară, pe coridoare, gura lumii îi știe, vorbește, uneori batjocorește pe ceilalți, pe tocilari, pe lunaticii cu încheieturile cicatrizate și pupile dilatate, însă curând, la bal, micul-marele bal dansant în care fumul de țigară e acoperit cu parfum, îi va cânta mai ales pe ei. Știm toate astea prea bine din multele filme oarecare, doar că acum, pentru prima dată-n ochii mei, viața acestor fete triste și băieți amorțiți, eternii protagoniști, nu merge-n ritm scenaristic, în galop de la vreo problemă juvenilă la sărutul de final, ci pur și simplu merge-n pas lumesc; ceea ce-mi pare fantastic, căci adolescența, așa cum mi-o amintesc, ține mai degrabă de inerție decât de spectacol.
Ducând dezvrăjirea și mai departe, cineasta, care și-a început proiectul printr-un fel de apel public la actori neprofesioniști, deci adolescenți cu normă întreagă, sparge povestea cu scurte momente confesive, documentare, ale celor care joacă, în care se aduce vorba de iubire, planuri de viitor, familie, în fine, bucurii de buzunar și probleme mai mari decât ei, gânduri mereu în pasă cu întâmplările narative de dinainte sau de mai încolo. Se face apel, astfel, la promisiunea unei sincerități aparte a întregului demers, la adevăratul film al adolescenței – nimic mai frumos, cu atât mai mult cu cât Gornostai nu face din asta o obsesie documentară, fidelă vreunei arte statistice de ordin sociologic. Din contră, se ghicește o anume sensibilitate a idealului plauzibil: cu toții, colegi, părinți, profesori, par a fi un pic mai buni, mai blânzi, mai înțelegători, întrucâtva imponderabili, însă niciodată duși în derizoriul exemplului. Și totuși, avântul optimismului se simte pripit uneori. Nu pretind nicio informație la prima mână despre cifrele ucrainene, însă mi-e cunoscută turnura pe care drogurile de petrecere au luat-o în loisirul juvenil. În 2012, ceva precum MDMA sau amfetamina păreau de neimaginat pentru un adolescent nici prea-prea, nici foarte-foarte, mai ales unul provincial. Nu pentru că morala (pudoarea?) guvernantă ar fi fost superioară în vreun fel, ci din simplul fapt că nu le venise vremea. Lucrurile s-au schimbat în ultimii ani, teribilismele au devenit altele, și poate tocmai de-aia găsesc filmul lui Gornostai o potriveală târzie pentru adolescența mea, și ea limitată la bravada alcoolului și, rareori, a unui joint de 0.3. Sunt dintre aceia care cred că drogurile de petrecere au schimbat iremediabil cultura de loisir a liceenilor și studenților; nu știu dacă-n bine sau rău, însă radical. Un pic, un pic, Stop-Zemlia pare a se lupta cu timpul.
În fine, filmul adolescenței nu trebuie să fie unul documentar, ci să aibă flerul de a lua descriptivul dintr-o parte, prescriptivul dintr-alta și indescriptibilul de oriunde. Căci indescriptibile sunt acele momente de reverie și magie dimprejurul Mashei, clarobscurul, sângerările cu sclipici, fanteziile tandru-erotice de pe scena unei săli de concert, însă mai ales un superb joc de badminton împotriva vântului, noi și noi exclamații ale crezului conform căruia adolescența nu-i întotdeauna o stare de fapt, ci și-una de grație.
Fie oricum, grația își are propriile coordonate. Nu-i un film venit de oriunde, oricând, ci de-acum, dintr-o vreme în care tinerele chipuri acoperite de sclipici se încruntă în discuții despre încălzirea globală și homofobie, adesea pe sub masca luminoasă a ecranelor telefoanelor. Și trebuie spus că venise vremea unei abordări precum cea a lui Gornostai, în care social media să nu poarte vina alienării, ci să completeze așa-zisa viață reală prin suspansul imaterialității. Știm că s-ar fi putut mai bine, că tehnologia ar fi putut fi altfel; însă emoțiile zilelor noastre, dacă asta urmărim în cinema, se citesc mai ales în ochii oamenilor cufundați în telefoane, iar a face abstracție de asta devine tot mai nedrept.
Am fost acolo, în Stop-Zemlia, cum n-am fost în niciun alt film adolescentin; asta pănă într-un punct. Cum spuneam, nu-i un film venit de oriunde. Aceleași chipuri capătă paloarea groazei când vine vorba de arme – Senia se dovedește a fi unul din copiii lui 2014, ai Anexării Crimeei, licean al filmului ăstuia și-acum, probabil, student al războiului. Firește, mai orișice film ucrainean al ultimilor ani dă asemenea frisoane, însă cu atât mai mult unul ca acesta, într-atât de plin de tinerețe și senitătate și mai ales de aproapele prim-planului. Ce-a făcut Gornostai poate fi filmul multora – însă acum, mai mult ca oricând, le aparține pe de-a-ntregul acelora de la care a plecat.
Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.