M-am întors recent de la Wrocław, capitală europeană a culturii în 2015, care găzduiește festivalul Nowe Horyzonty (New Horizons) – poate cel mai important festival de film din Polonia, alături de cel din Varșovia –, unde m-am numărat printre cei șapte participanți norocoși ai unui program pentru tineri critici care nu se aseamănă cu niciun alt workshop de acest gen: A Sunday in the Country, realizat de Academia Europeană de Film.

Gândit inițial pentru cineaști atunci când s-a lansat în 1995, programul s-a extins și către tineri critici în 2012, cu susținerea New Horizons. Vreme de câteva zile, participanții veniți din toate colțurile Europei se retrag într-o casă de la marginea lacului Bystrzyckie (nu departe de barajul impresionant unde Skolimowski îl filma pe măgărușul Eo) pentru a vedea filme din selecția festivalului și a discuta despre ele atât între ei, cât și cu realizatorii lor, care li se alătură la prânz sau cină. Mesele sunt concepute și ca un minunat mijloc de schimb cultural: toată lumea e încurajată să aducă băuturi (meniul nostru: vin de casă, un soi de țuică elvețiană de pere, afinată, un lichior/votcă de ierburi din Lituania și un lichior dulce din Spania) și să gătească mâncăruri de-acasă. (Opțiunea mea, printre pierogi, tortilla española, ratatouille, rösti și spaghetti alla puttanesca a fost, desigur, să le pregătesc o mare oală de mămăliguță cu brânză și smântână.)

Programul și distanța fizică față de oraș, de sălile de cinema și de tot ce-nseamnă ele ne-a oferit un spațiu unde ne-am putut gândi în profunzime la tot ce-nseamnă meseria de criticiastăzi și la toate problemele cu care ne confruntăm, de la cele economice (precaritate, exploatare, nevoia majorității de-a avea multiple joburi) la cele ecosistemice (varii tipuri de presiuni din partea agenților de PR/Sales/regizorilor/ș.a.m.d., competiția internă, probleme în cadrul anumitor formate festivaliere). Ce a contat a fost mai ales lipsa presiunii inerente formatului de workshop (multă fugă, multe „teme”, mult dat din coate) care-a fost înlocuită de un prilej de-a ne cunoaște, inițial timid, în timp ce puneam tacâmurile pe masă sau încărcam/descărcam mașina de spălat vasele, ca apoi să ne luăm rămas bun mai cu lacrimi în ochi unii de la ceilalți. Și-ntradevăr, când nu există acea finalitate concretă pe care o oferă pitch-ul, ori alte cadre de acest soi, discuția despre cinema brusc capătă mult mai multă libertate și ușurătate – aici e spațiul unde ne putem (și) confesa, unde dezacordurile se pot explora cu respect reciproc absolut, unde putem împleti cu ușurință amintiri și experiențe directe și să ni le asumăm fără a deturna discuția (cum adesea se întâmplă, de pildă, în scrisul căutat-personal).

Într-una dintre seri, când ne pregăteam să ne scăldăm, i-am spus lui Pascal Edelmann – inițiatorul și coordonatorul programului, a cărui căldură, simț al umorului și diplomație înnăscută ne-a ghidat de-a lungul celor trei  nopți de la marginea lacului – că sunt copleșită de generozitatea lor, adăugând retoric What did I do to deserve this?(Ce-am făcut să merit așa ceva?). Răspunsul a venit repede dinspre Iewa, critic de film din Lituania: „Ce-ai făcut a fost să fii muncită de ți-au sărit capacele și răsplătită prea puțin pentru asta, așa că bucură-te!”. Greu de combătut un asemenea argument, cu tot cu toată vinovăția pe care ți-o iei adesea în spinare (mai ales când ești femeie) într-o meserie care nu de puține ori are privilegiile ei – care te fac de multe ori să strângi din dinți și să te prefaci de dragul acestora că adversitățile nu există sau că sunt cantitate neglijabilă.

Dar să trecem la discuțiile cu cineaștii, care, de regulă, au pornit (cu ajutorul moderării lui Pascal) de la raportarea acestora față de critici și de instituția criticii în sine. Cele patru filme pe care le-am vizionat în cele două zile de atelier au fost alese în funcție de prezența cineaștilor la festival, fiind și foarte diverse în abordările lor estetice și tematice: două documentare cu note experimentale și două ficțiuni care sondau în varii chipuri în interiorul formei și-a narațiunii pentru a se juca cu convențiile.

Primul dintre ele, Zinzindurrunkarratz, de Oskar Alegria, a fost poate preferatul grupului nostru – un experiment realizat pe o veche cameră Super8 aparținând bunicului cineastului, care se folosește de ea  pentru a reface drumul pe care îl băteau la pas cândva păstorii în Țara Bascilor, structurat în jurul absenței sunetului de pe peliculele moderne de 8mm și-a dispariției treptate a transhumanței. E ceva extrem de tușant în felul în care Alegria se joacă aici cu idea de prezență și absență, de memorie liminală, de istorii (atât cinematografice, cât și laborale și lingvistice) în pericol de ștergere, în timp ce-și îndreaptă camera spre urechile măgărușului care-l acompaniază, Paolo, sau când încearcă să înregistreze scene dintre cele mai efemere (flori de câmp, cerul nopții). Deși adesea lipsa sunetului și abundența narațiunii text-over pot fi solicitante, există un sentiment de beatitudine care permează întregul demers, care a fost vizibil și-n cadrul discuției cu grupul nostru. Alegria,care a vorbit și despre experiența sa de selecționer de festival și amprenta asupra felului în care face cinema, s-a raportat la discuțiile avute despre film cu un soi de minunare, de deschidere care caracterizează și lucrarea sa: vorbind despre cum se simte de fiecare dată când găsește o interpretare la care nu s-a gândit până atunci, ca și cum totul ar fi un proces de continuă descoperire, auto-descoperire și curiozitate. (A dat exemplul unei proiecții în China, unde un student din public i-ar fi spus că filmul său e caracterizat de momentele în care ecranul devine negru – ca și cum ar fi o continuă reîncepere.)

În contrapartidă, realizatorii celui de-al doilea film, comedia cvasi-rohmeriană Greice (o coproducție portughezo-braziliană, regizată de Leonardo Mouramateus și co-scrisă împreună cu actorul Mauro Soares) au fost un pic mai mefienți – însă doar fiindcă ce părea să-i preocupe era, în principal, o manieră de-a face critică dincolo de judecăți de valoare, care e mai degrabă preocupată de construirea de punți discursive și de un oarecare soi de misiune educativă. Leonardo chiar a subliniat cum, pentru el, critica a fost decisivă în cinefilia lui adolescentină – spunând că primul lui contact cu textele lui Rivette și Godard a fost o revelație, având acces prin intermediul scrierilor lor la filme pe care nu avea cum să le vadă. În final, acesta a fost punctul principal al discuției: critica drept o formă de-a lărgi orizonturi, de-a construi punți, de-a fi sincer și de-a refuza cutumele unei industrii „mainstream”.

Însă lucrurile au fost complet armonioase în discuția noastră cu Michał Szcześniak, regizorul documentarului Do I Still Get On Your Nerves? (care trata cotidianul unui cuplu straniu, cvasi-artistic, cvasi-disfuncțional), care, fiind polonez, era întrucâtva „pe terenul de-acasă”. Deși niciunul dintre noi nu fusese convins de filmul său (cel puțin, nu până la capăt), ci ne aflam mai degrabă în varii stadii de vexare, faptul că el ne-a spus din capul locului că și el a fost critic (ce-i drept, de muzică) și că are o relație bună de prietenie cu mulți critici de-a căror opinie ține cont și pe care o tratează cu respect a relaxat din prima discuția. Iar modul în care vorbea despre aceste relații emana un soi de senzație de fair play și de schimb constant de idei, de deschidere spre dialog – lucru care mi s-a părut foarte revigorant.

Nu în ultimul rând, am vizionat și un film românesc – iar aici, lucrurile au luat-o într-o direcție neașteptată: fiindcă discuția cu realizatorii săi n-a prea mers bine. Poate că dacă situația ar fi avut loc cu cineva din altă țară, n-aș fi fost la fel de sensibilă la ceea ce s-a petrecut, însă modul în care lucrurile n-au mers bine în discuție mi s-a părut grăitor pentru cultura românească (nu-mi doresc să generalizez, însă din păcate, e o atitudine prevalentă). Nu am absolut nicio intenție de a-i face cuiva „public shaming” prin ceea ce urmează să zic, așadar, din acest motiv voi alege să nu numesc persoanele care au participat la respectiva discuție, nici titlul filmului pe care îl prezentau, nici detalii despre acesta. Fiindcă nu doar că nu-mi doresc să pară un gest revanșard (și nici nu am pretenția că ceea ce urmează să descriu e 100% obiectiv), ci mai ales consider că atitudinea lor a fost una simptomatică pentru felul în care prea mulți cineaști români se raportează la munca criticilor autohtoni. Ce-mi doresc e ca discuția pe care o deschid aici să fie despre această atitudine, nu despre persoanele care sunt vectorii acesteia.

Acestea fiind spuse, au existat puncte de tensiune, de încordare evidentă în discuția pe care am avut-o cu cineaștii, care ni s-au adresat de la bun început pe un ton dacă nu ostil, atunci cel puțin ofensiv pe alocuri. Poate or fi crezut că o întâlnire cu un grup de critici e ca și cum ai intra în „gura leului” și-au crezut că dacă încep în forte au un avantaj retoric? Unul dintre ei s-a lansat aproape instantaneu într-un discurs despre critici care „nu înțeleg cum trebuie” filmele și care comit erori (interpretative, factuale etc.) în textele lor, despre cum criticii și-ar dori să „rescrie filmele” sau că aruncă la gunoi „orice film care nu se aseamănă cu cele făcute de cineaștii care le plac”. Celălalt a avut un ton mai puțin dur, menționând că au avut parte și de critici pozitive sau de discuții oneste cu anumiți critici, dar și că își petrece timp citind texte critice; însă la un moment dat a simțit nevoia – pentru mine, stranie – de-a mă menționa de două ori, într-o manieră tip singling out, fiindcă mi-e greu să înțeleg de ce era nevoie să fiu dată ca exemplu în discuția respectivă: mai întâi ca să să spună că nu mă cunoaște în persoană, apoi ca să spună că a citit cândva un text scris de mine cu care nu a fost de acord. (Legat de al doilea aspect – este e absolut just, nu zic nu, ba chiar mă bucură să aud opinii în răspăr – dar n-am înțeles nevoia de-a fi chiar eu cea nominalizată aici, ori nevoia în sine de-a nominaliza, mai ales având în vedere restul discuției). Răspunsul meu a fost să spun că existența unei distanțe între critici și cineaști mi se pare sănătoasă, dar și că un argument de tipul celui înaintat de primul cineast simplifică și distorsionează masiv funcția și funcționarea criticii, fiindcă e gândit doar cu scopul de a-și servi sieși.

M-am retras de la discuție de  îndată ce s-a dat semnalul de începere a pregătirilor pentru masă, fiindcă nu-mi doream o confruntare. Poate c-a fost un gest laș, dar am simțit că discuția pe care mi-o doresc să o port despre acest moment este în scris, mai degrabă decât în viu grai. Să fac asta având o distanță critică pe care simt că nu o poți avea în clipe în care ceea ce faci este să te abții din răsputeri din a zice ceva conflictual și să menții o atmosferă respectuoasă (chiar dacă acest sentiment nu e neapărat reciproc).

De unde vine această ferocitate împotriva criticilor negative și această aparentă lipsă de voință de-a o înțelege, cu atât mai puțin pe cei care o practică? Este oare chiar o pledoarie împotriva criticilor expeditive și slab argumentate, sau se iau în nume personal anumite lucruri care, la final de zi, trebuie disociate de propria persoană? Sunt cineaștii români încă prea puțin obișnuiți cu ideea că, odată lansat, filmul lor (la care au lucrat, de multe ori, ani și ani de zile) este deschis interpretării oricui – iar acea interpretare nu este întotdeauna una nu atât generoasă, cât în dezacord cu obiectul-film?

În definitiv, am vrut să mă distanțez de emoțiile puternice ale acelei situații și să mă întreb de ce anume, în viața mea profesională, m-am întâlnit de nenumărate ori cu poziții identice, ba chiar că am trăit situații în care am fost – să zicem – muștruluită de regizori români nemulțumiți de ceea ce scrisesem, ori muștruluită chiar și pentru textele colegilor mei. Lucruri care mereu mi s-au părut o încălcare a unor limite nescrise. Fiindcă e simplu să reduci totul la vechea problemă a PR-izării discursului în România – devenită cu atât mai complexă acum, când din ce în ce mai mulți oameni par să se alăture voluntar unei maniere de-a scrie despre cinema mereu la superlativ, mereu în complimente și endorsements; atât de simplu încât ezit să cred că tot ceea ce-și doresc mulți cineaști să audă sunt doar laude, lucru care  se datorează (din păcate!) și obișnuinței cu acest soi de discurs.

Așadar, de unde vine această ferocitate împotriva criticilor negative și această aparentă lipsă de voință de-a o înțelege, cu atât mai puțin pe cei care o practică? Este oare chiar o pledoarie împotriva criticilor expeditive și slab argumentate, sau se iau în nume personal anumite lucruri care, la final de zi, trebuie disociate de propria persoană? Sunt cineaștii români încă prea puțin obișnuiți cu ideea că, odată lansat, filmul lor (la care au lucrat, de multe ori, ani și ani de zile) este deschis interpretării oricui – iar acea interpretare nu este întotdeauna una nu atât generoasă, cât în dezacord cu obiectul-film, iar asta poate genera tristețe și furie, mai ales după atâtea nopți nedormite și atâtea borboane de sudoare? E ceva ce mi se pare greu de înțeles fiindcă, în calitate de critic, găsesc că ești în primul rând dator conștiinței tale. Iar din această datorie derivă cea față de public: de ce și-ar dori cititorii să citească altceva decât adevărul din partea ta – fie și dacă acesta este unul subiectiv, poate chiar purtând anumite imperfecțiuni? De ce avem așteptarea ca tocmai instituția criticii să fie temperată în loc de intransigentă? Ca să fac o paralelă, îmi vine greu să-mi închipui că cineva (care nu se află într-o oarecare poziție de putere) ar putea vreodată să ceară același lucru de la presa jurnalistică – să lase deoparte lucrurile care ar putea „răni” pe cineva, ori să le edulcoreze.

În calitate de critic, găsesc că ești în primul rând dator conștiinței tale. Iar din această datorie derivă cea față de public: de ce și-ar dori cititorii să citească altceva decât adevărul din partea ta – fie și dacă acesta este unul subiectiv, poate chiar purtând anumite imperfecțiuni? De ce avem așteptarea ca tocmai instituția criticii să fie temperată în loc de intransigentă?

Iar cu asta ajung la gândul meu final: condițiile mai prielnice de lucru pentru critici, care să nu fie (auto-)exploatatoare, epuizante sau care să-ți ofere un sentiment constant de ostilitate, suspiciune și respingere, ajută nu doar criticilor și, în definitiv, calității vieților lor (profesionale, cât și în genere). Ele chiar ajută întregului ecosistem cinematografic. Pare aproape incredibil că trebuie să spunem asta cu voce tare, dar nu vi se pare că un critic care se poate hrăni și odihni cum se cuvine, care este tratat cu respect în loc de ostilitate (asta neînsemnând sub nicio formă că munca lor nu poate fi contestată – asemeni celei a cineaștilor) își va face munca mai bine? Că modul în care vor contribui la formarea discursului contemporan despre cinema, de la nivel micro (un singur film) până la cel macro (starea de sănătate a cinemaului), va putea fi unul mult mai substanțial? Nu vorbim de acordarea unor privilegii aici, ci de simpla existență a unor condiții de muncă care ar fi normale în oricare altă breaslă. (Câți dintre noi nu au vorbit cu persoane din afara criticii și cinemaului despre condițiile cu care ne confruntăm și n-am fost întâmpinați cu un amestec de mirare și îngrijorare?)

Închei așadar cu un apel către cineaștii care-ar putea ajunge la aceste rânduri, dar și către colegi (căci, să fim onești, nici între noi nu prea există dialog): critica nu este ceva care există doar ca să vă antagonizeze, însă nici nu există pentru a cânta osanale și nici pentru a descrie lucrurile „pe ocolitelea”. Și cred că dialogul poate fi refăcut și reluat, chiar dacă social media pare să fi redus totul la reacții-reflex și a făcut ca orice soi de chestionare să pară automat suspectă și rău-intenționată; dar și că acest dialog poate fi centrat pe respectul reciproc și distanța necesară (să-i spunem un cordon sanitar deontologic), singurul lucru care ne trebuie este voința de a-l purta.

Acest articol, cât și deplasarea autoarei la Wrocław, au fost posibile cu sprijinul Institutului Cultural Român din Varșovia și susținerea doamnei Sabra Daici. Atelierul „A Sunday in the Country” este realizat în colaborare de European Film Academy, Asociația Nowe Horyzonty, Kino Polska și Institutul Polonez al Filmului.

Imagine principală: cadru din EO, de Jerzy Skolimowski.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.